Convergent

Capitolul 17

Arunc o ultimă privire asupra ceasului, după care iau geanta în care se aflau toate hârtiile de care am nevoie şi mă îndrept spre stația de autobuz, spre facultate.

Emoțiile mă cuprind, deşi nu este cine ştie ce lucru măreț, dar presupun că este normal să mă simt aşa, având în vedere că nu cunosc pe nimeni aici, nu cunosc profesori şi de asemenea, nu le cunosc nici toanele, ca celor din Denver.

Acolo, ştiam cu toții faptul că doamna Duncan nu suporta orhideele, că domnul Coleman ura să vii îmbrăcat la cursuri în ținută de stradă şi că pe domnişoara Stewart, încă domnişoară la cincizeci de ani, o călcau pe nervi studenții care nu o venerau. Erau lucruri cu care eram obişnuita, dar asta nu înseamnă că nu mă voi adapta şi aici.

Mă aşez pe scaunul din autobuz, de data asta pe unul de o persoană, ca nu cumva să se repete incidentul de data trecută. Chiar dacă la început voiam să iau un taxi, m-am răzgândit între timp. De data asta presimt că totul o să meargă aşa cum trebuie.

Îmi lipesc fruntea de geam, privind atmosfera tristă de afară, şi oamenii palizi care abia se mişcă pe străzile pustii ale cartierului. Încerc să nu mă reîntregesc cu priveliştea mult prea posacă. Vreau să-mi păstrez buna dispoziție şi zâmbetul pe buze.

După ce autobuzul opreşte la câteva stații distanță, alți pasageri intră şi se aşază fiecare pe câte un loc. Pe partea opusă rândului meu erau încă alte două locuri, ocupate de o femeie tânără şi un bărbat neîngrijit cu barbă şi plete care se tot uita insistent la mine, habar n-am din ce motiv.

-Ai ceva mâncare la tine? întreabă bărbatul, uitându-se cu ochii săi încețoşați la femeia din stânga lui.

Aceasta îi aruncă o încruntătură urâtă, apropiindu-şi mai mult geanta de ea.

-Nu! răspunde tăios. Nu umblu după mine cu mâncare pentru cerşetori.

După acestea, se ridică, deranjându-l pe bărbatul de alături. Se mută pe alt loc, undeva în spate, iar bărbatul îşi ocupă din nou locul, uitându-se de data aceasta spre mine.

-Tu ai ceva de mâncare, Amanda? întreabă, iar eu rămân cu gura întredeschisă când îl aud pomenindu-mi numele.

De unde îmi ştie omul ăsta numele? Îmi lărgesc ochii, iar el mă priveşte fix, aşteptând nerăbdător răspunsul meu.

-Ce? întreabă nedumerit. Te miră faptul că ştiu cum te cheamă? întreabă cu o voce joasă.

Dau din cap, muşcându-mi puternic buza inferioară.

-De unde îmi ştiți numele? întreb copleşită de ceva ce nu era tocmai teamă, dar era ceva apropiat de ea.

-Eu ştiu numele tuturor, răspunde, iar în momentul ăsta chiar pot jura că mă sperie la culme. Dacă îmi dai ceva de mâncare îți spun tot ce ştiu despre tine, continuă, iar eu încă îl privesc şocată.

Scotocesc prin geantă, sperând că voi găsi ceva acolo. Pe fundul genții, sub hârtii, găsesc un pachețel de biscuiți sărați şi răsuflu uşurată. Îl scot, iar el mi-l smulge grăbit din mână, desfăcând ambalajul în mai puțin de cinci secunde, cu o viteză demnă de maraton.

Înfulecă câțiva biscuiți, iar eu aştept să-mi răspundă, deşi am senzația că n-o s-o facă decât după ce termină de mâncat tot pachetul. Mănâncă cu atâta poftă, fără să-i pese că are unghiile negre şi mâinile murdare. Probabil n-a mai avut ceva în stomac de zile bune, la cât de înfometat pare. După ce termină şi ultimul biscuit, mototoleşte ambalajul îl aruncă pe scaunul alăturat şi-şi şterge palmele de pantalonii scorțoşi.