Convergent

Capitolul 35

La lăsarea nopții, Jamie şi Noah se retrag în camera lor, insistând să o ia şi pe Katherine cu ei, în timp ce noi am rămas în fața şemineului, deşi eram obosiți.

Alexander mă cuprinde cu ambele brațe, sprijinindu-mi spatele de abdomenul lui.

-Îmi pare rău pentru azi, spune punându-şi bărbia pe capul meu.

-Nu-ți face griji, răspund strângându-i mâinile pe corpul meu. A meritat din plin. Să fi văzut ce față ai făcut, izbucnesc în râs.

-Să înțeleg că ai fi preferat să spun "Ce bine că am scăpat de asta! Se gândeşte Dumnezeu şi la mine"?

-N-ai fi făcut asta, spun şi mă întorc cu fața spre el.

Mă trage brusc spre el, sărutându-mă, după care-mi apucă buza inferioară între dinți, muşcând-o delicat. Coboară în mişcări lente spre gât, unde îmi plasează câteva săruturi, în timp ce eu mă topeam de plăcere sub atingerile lui, după care urcă din nou spre buze.

Când rămânem fără aer, ne oprim, rezumându-ne doar la a ne privi în profunzime.

-Te iubesc! îmi şopteşte, trecându-şi degetele peste chipul meu.

-Şi eu te iubesc! Nu e nevoie să ți-o spun. Ştii deja cât de mult țin la tine, răspund.

-Ştiu.

-Mergem să ne odihnim? îl întreb, văzând că abia îşi mai poate ține ochii deschişi.

-Mergem, replică.

Urcăm scările interminabile, până ce ajungem în dreptul unei camere. Cea a lui Alexander. El se aruncă extenuat în pat, în timp ce eu hotărăsc să fac un duş fierbinte.

-Să-ți dau ceva cu care să te schimbi, spune acesta, scoțând dintr-un dulap un tricou.

Îl privesc lung, uitându-mă la tricoul care îmi ajungea până sub fund.

-Ce? Vrei şi pantaloni? întreabă văzând nemulțumirea de pe chipul meu.

Îl ignor, îndreptându-mă spre baie. Intru în cabina de duş, iar după câteva momente, las apa caldă sa mi se scurgă pe trup. Pun câteva picături de gel de duş bărbătesc în palmă, pe care-l împrăştii pe piele, după care mă clătesc şi ies din cabină.

Mă acopăr cu un prosop, iar când apa este absorbită, îmbrac tricoul dat de Alexander, care îmi venea puțin mai sus de genunchi, lucru care era perfect.

Intru în cameră, întâlnind privirea bărbatului care urmărea interesat un film. Mă aşez lângă el, iar acesta mă cuprinde de mijloc.

-Miroşi bine, chicoteşte.

Înainte să-i răspund, un telefon începe să sune, şi-mi dau seama că este al meu. Îl apuc repede de pe noptieră, şi răspund când văd pe ecran cine este.

-Amanda! strigă mama printre hohote de plâns.

-Mamă, ce s-a întâmplat? întreb terifiată.

-Casa...murmură încercând să vorbească normal.

-Spune-mi odată ce este! spun agitată, sperând sa nu fie lucrul la care mă aştept.

-Peste două zile... ne vor lua casa, Amanda.

Izbucnesc în plâns instantaneu la auzul veştii. Privesc în gol, fără să răspund la întrebările pe care Alexander le punea. Era confuz. Eram confuză.

-Spune-mi te rog că nu este adevărat, murmur printre lacrimi.

-Am făcut tot posibilul să rezolvăm cumva, dar n-am reuşit, răspunde încercând să se calmeze.

Înainte să realizez, apelul se întrerupe, iar tot ce fac este să continui să vărs lacrimi amare.

-Ce se întâmplă?! întreabă Alexander stupefiat.

Îmi şterg lacrimile cu podul palmei, deşi n-aveam nicio şansă să le opresc. Şiroiau fără oprire, iar eu nu puteam sa scot niciun cuvânt.

-Ne vor lua casa, Alexander...

-Cine? întreabă mai speriat ca niciodată.

-Banca, şoptesc printre lacrimi.

Îmi prinde fața între palme, îndemnându-mă să mă liniştesc, dar fără rezultat.

-Linişteşte-te! Explică-mi să înțeleg şi eu ceva.

-Din cauza datoriilor colosale pe care un asociat de-al tatei le-a făcut pe numele lui, casa noastră va fi luată, spun înfundându-mi lacrimile.

-Nu-ți face griji dacă e vorba de bani! Te voi ajuta eu, spune şi mă strânge la piept.

-E vorba de datorii enorme, Alexander, şi singurul care ne poate ajuta este...fostul meu logodnic.

Reacția lui este una de zile mari. Îi pot citi stupefierea de pe chip, şi chiar îl înțeleg. El nu ştia prea multe despre trecutul şi despre familia mea, iar toate astea vin ca o cărămidă în moalele capului.

-Ai fost logodită?

-Da, murmur, dar am rupt logodna când m-a înşelat.

-De ce nu mi-ai spus toate astea? întreabă vizibil deranjat. Te-aş fi putut ajuta.

-Nu, n-am vrut să amestec pe nimeni în toată treaba asta. Am vrut să şterg trecutul, să-l uit. De ce crezi că am venit până aici? Am vrut să uit de toți. Mă săturasem.

Mă priveşte fără să scoată vreun cuvânt. Şi realizez că nu ştia aproape nimic despre mine. Îmi cunoştea doar prezentul.

-Spune ceva!

-Ce-aş putea spune? Că nu mi-ai spus nimic despre tine care ține de trecutul tău?

-Alexander, te rog nu mă stresa cu asta! Am probleme mai mari de atât.

-Iar eu ți-am spus că o să te ajut eu! se răsteşte la mine.

-Iar eu ți-am spus că nu pot să accept asta!

Îmi dau seama că s-a enervat, după maxilarul pe care-l ține încordat, în speranța că-şi va putea pastra calmul.

-Vorbim mâine, spune şi se lungeşte în pat, după care stinge veioza care lumina camera.

Mă întind şi eu, aşezându-mi capul pe pernă. Are dreptate. E mult mai bine să vorbim mâine, dacă nu va fi prea supărat pe mine.

Încerc să mă mai calmez, gândindu-mă că orice problemă are o cale de rezolvare, deşi necazul nostru mă duce cu gândul la faptul că e imposibil să o scoatem cumva la capăt.

N-am idee ce voi face în continuare. Cert este că sunt în stare să fac orice pentru a-mi salva părinții. N-am de gând să permit ca locuința pe care ei au clădit-o de-a lungul vieții lor, şi cea în care m-au crescut, să ajungă pe mâinile unor străini.