Convergent

Capitolul 5

Mă trezesc înainte ca ceasul să sune. Mă ridic în şezut, cu ochii pe jumătate închişi şi cu picioarele amorțite.

Deodată aud nişte paşi, iar uşa se deschide câțiva centimetri, şi îi pot zări chipul mamei.

-Bună dimineața! îi spun atunci când vrea să închidă uşa la loc.

-Bună dimineața! îmi răspunde şi intră în cameră.

-Ai dormit bine? întreabă frecându-şi cu mâna ochiul stâng.

-Nu am dormit toată noaptea. Spre dimineață am reuşit sa adorm câteva ore, răspund şi mă chinui să-mi țin ochii deschişi.

-Ai emoții? se apropie de pat şi se aşază lângă mine.

-Nu. Ar trebui?

-Nu, răspunde şi îşi prinde părul ce cădea pe spate, într-o coadă de cal.

-Mai ai timp să dormi o oră. E abia şase.

-Nu mai are rost. Cu siguranță nu mai pot adormi...dar tu, de ce te-ai trezit atât de devreme?

-Nu ştiu, n-am putut să dorm, răspunde, deşi are nişte cearcăne vizibile până şi în obscuritatea camerei mele.

Mă ridic din pat şi merg cu paşi leneşi spre întrerupător, de unde deschid becul. Mă strâmb când lumina puternică face contact cu ochii mei obişnuiți cu întunericul.

Mă trântesc înapoi pe pat, alături de mama.

-Ai găsit un apartament în care să stai? întreaba.

I-am spus întocmai cum am procedat. I-am adus la cunoştință faptul că mă voi angaja imediat ce ajung şi că totul va decurge destul de bine.

Se strâmbă uşor şi bagă mâna în buzunarul cămăşii de noapte pe care o purta. De acolo scoate niște bani pe care mi-i întinde, iar eu rămân cu gura căscată şi pur şi simplu nu ştiu cum să reacționez.

-Ce-i cu asta? întreb încă uimită.

-Bani. Tu cu ce crezi că te vei descurca acolo? face o grimasă.

-Nu, mamă, nu pot să-i iau. Ştii prea bine situația în care suntem. Mi-am promis că mă voi descurca fără vreun ajutor din partea voastră. Aşa era înțelegerea, nu? O să plătesc totul din economiile mele. Mă voi descurca într-un fel.

-Amanda, termină! se răsteşte la mine. Te rog să îi iei. Eu îți susțin hotărârile şi ştii prea bine că eu nu te oblig în toată treaba asta murdară cu Ryan. Sunt de partea ta!

Nu mă aşteptam la asta din partea ei. Părea atât de determinată să procedez aşa cum spune tata, încât am crezut că m-ar vinde şi pentru un dolar la cât de critică e situația lor în ceea ce priveşte banii.

-Nu ştiu, mamă...ezit. Aveți nevoie de banii ăştia mai mult decât mine.

-Ei, haide, nu te încăpățâna. Noi o să ne descurcăm. O scoatem la capăt fără nicio problemă. „Nu uita că suntem Morgan. Putem face orice", îl citează pe tata, iar eu izbucnesc în râs. În curând mă acompaniază şi ea.

-Mulțumesc pentru tot, mamă! spun şi o cuprind într-o îmbrățişare strănsă.

-Haide, acum pregăteşte-te. Eu merg jos să fac nişte clătite...nearse de data asta.

-Sigur, de parcă ai putea să nu le arzi, râd, iar ea afişează o figură nu tocmai prietenoasă şi închide uşa.

Rămân cu zâmbetul pe buze. Nu am fost niciodată foarte apropiată de mama, din cauza serviciului şi n-am avut timp să cunosc ce poate în adevăratul sens al cuvântului, dar asta nu înseamnă că nu aş face multe pentru ea.