Convergent

Capitolul 15

Deja am plecat cu jumătate de oră în urmă. La cât de grăbit era Alexander, n-am apucat să-mi iau la revedere de la părinții lui, iar el nu şi-a cerut scuze pentru cele întâmplate aseară, deşi eram aproape sigură că o s-o facă.

Îmi rezem capul de geam şi urmăresc jocul frunzelor ruginii în vânt. E plăcut...chiar relaxant, aş putea spune. El conduce fără să schițeze vreo expresie a chipului, doar înjură printre dinți din când în când, atunci când şoferii din față nu-i dau voie să ia în depăşire. Spre surprinderea mea, viteza cu care conduce nu mă mai sperie la fel ca prima dată.

Telefonul ce zăcea acum în geantă, a început să sune. Probabil sunt cei de la facultate, aşa că îl scot repede şi răspund fără ezitare.

-Alo!

-Bună, Amanda, cum îți merge? aud o vocea groasă şi-mi dau seama imediat cui îi aparține.

-Sunt bine, tată. Tu ce faci? întreb, iar un zâmbet îmi înfloreşte pe chip. Deşi nu mi-am dat seama că îi simțeam lipsa, chiar îmi era dor de el.

-Sper că n-ai uitat de înțelegerea noastră, răspunde cu seriozitate, şi-mi taie toată buna dispoziție.

-Nu, bineînțeles că nu, replic scârbită. Pentru asta m-ai sunat? Să-mi aduci aminte de tâmpenia aia? izbucnesc.

-Normal că nu, spune. Am vrut să văd dacă alegerea ta te face fericită.

-De ce nu m-ar face? răspund. Am încredere în deciziile mele.

-Sper ca deciziile tale să nu te dezamăgească la un moment dat. Îți vreau binele, în niciun caz nu aştept cu sufletul la gură să dai greş. Trebuie să înțelegi asta.

Nu răspund. Nu pentru că nu vreau să ne certăm, ci pentru că pur şi simplu nu ştiu ce să îi răspund. N-am crezut că mă va suna, atâta timp cât nici eu nu m-am obosit s-o fac.

-Mama ce mai face? schimb subiectul.

-E bine, răspunde. Încă se chinuie să nu arunce bucătăria în aer, râde.

Râd şi eu. Îmi e dor de ea, de casă, de oraş, dar nu am plecat pentru că mi-am dorit s-o fac, ci pentru că am fost nevoită. Ryan, tata, oamenii şi atmosfera de acolo...m-ar fi distrus la un moment dat.

Aveam de gând să studiez aici încă din liceu, dar tata nu a dorit nici în ruptul capului să mă lase, iar mama nu mi-ar fi permis niciodată să plec de lângă ea, deci locul acesta nu a fost ales la întâmplare, ci a fost o dorință mai veche.

-Trebuie să închid acum, spune grăbit. Am ceva treburi de rezolvat.

-Bine, tată, răspund deşi aş fi vrut să mai vorbesc cu el. Mai vorbim altă dată.

Închide apelul, iar eu încă mă holbez la ecranul telefonului fără să ştiu de ce. Îl arunc din nou în geantă şi oftez zgomotos, deşi n-aş fi vrut s-o fac.

-S-a întâmplat ceva? întreabă bărbatul uşor încruntat, văzând probabil că mi-am schimbat dispoziția.

-Nu, răspund scurt.

Sigur nu l-ar fi interesat problemele mele, plus că nici eu nu vreau să vorbesc despre asta.

-Ajungem în curând, rupe tăcerea.

Îngân un "bine" şi mă las pierdută în versurile melodiei care deşi nu era tocmai genul meu, chiar îmi plăcea în mod surprinzător.

-Ce melodie este? întreb.

-Îți place? îşi întoarce privirea spre mine, deşi eu aş fi vrut să şi-o țină spre drum, pentru că sinceră să fiu, nu e cel mai atent om.