Convergent

Capitolul 19

Mă plimb prin cameră, admirând mulțumită desenul de pe perete ce avea să-mi schimbe într-un fel sau altul dispoziția de acum încolo. Aveam nevoie de o schimbare, o schimbare parțial nesemnificativă care să-mi aducă plusul de fericire şi împlinire pe care-l aşteptam de ceva timp.

Straniu este faptul că deşi am avut parte de nenumărate schimbări drastice în stilul meu de viață, niciuna nu mi-a conferit siguranță că nu voi fi nevoită să mă întorc acasă, acolo unde va trebui să mă căsătoresc cu persoana pe care o detest cel mai mult.

Gândul că va trebui să trăiesc o viață cu Ryan, mă îngrozeşte. N-aş putea trece niciodată peste greşeala pe care a făcut-o. Eram conştientă de faptul că nu mă iubea cu adevărat, dar nu-l pot condamna pentru asta. Simțeam la fel ca el. Nu eram făcuți unul pentru celălalt, ci mai bine zis eram împreună pentru sprijinul financiar pe care şi-l acordau familiile noastre. Deşi ştiam asta amândoi, totuşi am continuat să fim împreună, iar momentul în care el a clacat, a fost decisiv.

M-a durut să ştiu că a căzut tocmai în mrejele prietenei mele, pentru că aveam sentimente pentru el, chiar dacă nu erau tocmai de iubire, dar întâmplarea aceea mi-a confirmat că Ryan nu e bărbatul potrivit pentru mine.

Bătăile puternice în uşa, m-au trezit din gândurile mele, făcându-mă să tresar. Îmi grăbesc paşii, până ce ajung în dreptul uşii. Nu neg că mi-ar plăcea să am un orificiu prin care să mă holbez, să-mi dau seama dacă la uşă e un om obişnuit sau un cyborg. Nu-mi face plăcere să deschid oricui, având în vedere faptul că mă pot confrunta cu tot felul de oameni, de exemplu ca cel din autobuz, care m-a pus pe jar şi m-a făcut să mă gândesc destul de mult timp la lucrurile pe care pretindea că le ştie despre mine.

Deschid uşa cu o mică ezitare, iar când văd cine se afla de partea cealaltă, respir uşurată, deşi probabil n-ar trebui s-o fac. Linia dintre el şi un terorist e destul de subțire, aş putea spune.

Mă ocoleşte, dând buzna în casă, luând direcția canapelei, ca şi cum ar şti locul ăsta mult mai bine decât mine.

-Bună şi ție, spun fixându-l cu privirea.

Se vede clar că nu se simte bine. Părul mult prea ciufulit, ochii aproape închişi şi nasul mai roşu decât focul arată asta.

-Nu mai pot, se plânge ca un copil. Răceala asta nenorocită nu-mi mai dă pace, spune plesnindu-şi fruntea.

Îmi înfund râsul mult prea isteric, încercând să-l rezum la unul normal, deşi probabil nu e momentul potrivit să-mi bat joc de el.

-Ai luat pastile, aşa cum ți-am spus? întreb încercând să-mi potolesc râsul.

-Am luat, la naiba! Am băut şi ceai. Nimic nu merge, spune aruncându-mi o privire urâtă.

Răsuflă zgomotos, şi nu pentru că este epuizat, ci pentru că doar pe gură poate respira. Are nasul înfundat, motiv pentru care umblă cu două pachete de şervețele după el.

Mă trântesc lângă el pe canapea, aşezându-mă turceşte. Mă măsoară din cap până în picioare şi-şi îngustează uşor ochii.

-Cu ce eşti îmbrăcată? spune cât se poate de serios.

-Cu ce sunt îmbrăcată? întreb la rândul meu şi izbucnesc în râs.

Se încruntă nemulțumit de ceea ce vede şi îşi duce mâna spre bluza de un verde reflectorizant cu un pinguin ce plutea pe un ghețar pe ea. Într-adevăr, nu e cel mai frumos pulover din lume, iar faptul că îmi este şi mult prea mare, îl face şi mai oribil. Este primit de la o fostă colegă de liceu, de ziua mea. Fata chiar avea situație materială foarte bună, dar nu şi gusturi. Am ales să-l arunc şi pe el în geamantan, habar n-am din ce motiv, iar acum, cu gerul de afară, chiar îmi este de folos.