Convergent

Capitolul 21

Când mă reîntorc în cameră, Alexander dormea dus. N-am idee cum a adormit atât de repede, dar în niciun caz nu-l pot trezi. Chiar pare obosit. N-ar fi drept să-l trezesc, deşi mi-ar face placere sa-l ştiu acasă la el, nu pe canapeaua mea.

Mă apropii de el, analizându-l în voie, fiind sigură că de data asta nu avea cum să mă surprindă holbându-mă la el, ceea ce-mi dădea o oarecare încredere în mine. Arăta ca un zeu din Grecia Antică. Şi ce mai zeu! Habar n-am dacă arăta aşa şi în ochii celorlalți sau doar în ochii mei, dar ştiu că oricum ar fi, nu este un bărbat la care nu-ți face plăcere să te uiți ore în şir, mai ales când doarme, iar demonii din el nu-şi fac simțită prezența.

Tresar când se întoarce pe partea opusă, îndepărtându-mă uşor, dar exact când puteam răsufla uşurată, telefonul începe să-mi sune haotic, blestemându-mă în gând că nu l-am dat pe vibrații. Răspund cât de repede pot, după care ies afară, aşezându-mă pe treapta rece a scărilor.

-Ce faci, Theodore? întreb încet, deşi pot țipa în voie, pentru că înăuntru nu se aude absolut nimic.

-Bine, încerc să repar o maşină, deşi sunt sigur că mai mult înrăutățesc situația, spune însoțit de un râset.

Râd în sinea mea. Probabil ar fi trebuit s-o fac cu voce tare pentru a menține conversația vie, dar acum e prea târziu pentru a face asta. Probabil ar crede că sunt vreo retardă.

-Nu te-ai răzgândit în privința întâlnirii, nu? întreabă pe un ton jucăuş.

Îmi încrucişez picioarele, ghemuindu-mă cât mai strâns. Se pare că pătura pe care am târât-o după mine nu face față frigului de afară, iar fundul amorțit şi înghețat îşi spune şi el cuvântul.

-Nu, bineînțeles că nu, răspund cât se poate de serios. Dacă aşa am stabilit, aşa rămâne, spun hotărâtă.

Răsuflă uşurat.

-Foarte bine, răspunde probabil mulțumit de răspunsul meu. Credeam că te-ai gândit mai bine.

-Nicidecum, răspund amuzată de naivitatea lui.

Mă ridic când simt că nu mai pot face față frigului care-mi brăzda fiecare părticică din pielea expusă, cu gândul de a intra în casă.

-Theodore! aud un strigăt de partea cealaltă.

Acesta îşi cere scuze, spunând că nu mai poate vorbi, după care închide telefonul înainte ca eu să-i răspund. Părea grăbit. Îmi târăsc picioarele amorțite în încercarea de a ajunge cât mai repede în casă. Afară începea să fie frig în adevăratul sens al cuvântului, şi asta nu doar pentru faptul că era o oră destul de târzie, iar întunericul începea să pună stăpânire. Împreună cu gerul, crea un cadru destul de sumbru pentru gustul meu, aşa că închid uşa în urma mea, mult prea puternic decât aș fi vrut eu. Merg tiptil, în speranța că nu l-am trezit, deşi nu mi-ar părea tocmai rău dacă aş face-o. E destul de târziu, iar eu trebuie să dorm devreme având în vedere faptul că mâine mă aşteaptă nişte cursuri şi o întâlnire. Trebuie să fiu în formă.

-Nu te mai chinui să mergi aşa. Sunt treaz, spune cu o voce mult mai groasă decât de obicei.

Tresar la auzul vocii lui. Mă urmărea cu privirea încă obosită. Probabil că somnul nu a fost unul dintre cele mai odihnitoare, dar măcar el a avut parte de un unul spre deosebire de mine. Habar n-am de ce nu i-am luat exemplul. Oh, ba știu, poate pentru că un om parțial străin era în casa mea.

Pentru mine, Alexander încă este un străin pentru că nu-l cunosc încă destul de bine. Întâmplarea cu Ryan şi blonda lui m-a cam învățat să nu mai am încredere în oameni, cum o făceam înainte. Mă simt în siguranță în preajma lui, dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi pun absolut toată încrederea în el. De unde am certitudinea că nu mă va omorî în somn? Sau că-mi poate fura lucrurile, deși cu siguranță nu ar face-o. În fond, el e unul dintre cei mai bogați oameni din oraș, dar în societatea mizeră în care trăim, mă pot aștepta la orice. Nimic nu mă mai uimește.

Se ridică în capul oaselor, băgându-şi mâna în părul ciufulit, după care îşi întinde membrele.

-Ai adormit...

El cască şi clatină afirmativ din cap.

-Ar trebui să plec, spune buimac, după care se ridică stângaci de pe canapeaua care căpătase forma corpului său.

Îl aprob, urmărindu-l cu privirea cum se îndreaptă spre ușă.

-Ți-ai uitat geaca, spun luând geaca groasă ce zăcea pe jos.

I-o pun în brațe, iar în clipa următoare apasă pe clanța de fier și dă să iasă, dar o închide la loc, se apropie de mine și mă sărută scurt pe obraz.

-Mulțumesc pentru ceai!

Și iese, înainte ca eu să reacționez în vreun fel.

-Cu plăcere, răspund deși știu sigur că nu m-a auzit.

După ce mănânc ceva, pentru că stomacul meu chiar protesta, fac un duș scurt, deși îmi propusesem să fie unul lung și relaxant și, mă arunc în pat, acoperindu-ma în întregime cu pătura, lăsând doar capul afară, și încep să citesc cartea pe care am început-o cu câteva săptămâni bune înainte și pe care am abandonat-o dintr-un motiv previzibil. Cui îi pasă de un tip care a fost născut printr-o ureche? Habar n-am de ce ar scrie cineva așa ceva. 

După doar câteva pagini, pleoapele mele mult prea leneșe se lasă greoi, semnalându-mi faptul că ar trebui să dorm. Nu protestez, așa că las cartea din cauza căreia s-ar putea să am câteva coșmaruri, și închid ochii fără să stau prea mult pe gânduri Mâine e o zi lungă și trebuie să am energie.

__________________________________

Prea scurt și plictisitor. Știu, dar au și capitolele astea un rol micuț, acolo. Promit că mă revanșez în capitolul următor, care probabil va veni până duminică.
Vă pup.