Convergent

Capitolul 31

După timpul în care am râs, ne-am bătut joc unul de altul, ba chiar ne-am şi luat la bătaie, ne-am liniştit, proptindu-ne în fața ferestrei pentru a urmări jocul fulgilor de nea, cu interes chiar.

-E minunat! exclam.

El rânjeşte în colțul stâng al gurii, după care soarbe din cana plină ochi cu ciocolată caldă, din care sorbeam şi eu din când în când.

-Am mai auzit asta, răspunde cu o încredere de neclintit.

-Eu...eu mă refeream la fulgii de zăpadă, dar...desigur. E minunat că eşti şi tu pe aici.

Îmi aruncă o privire ucigătoare şi-mi smulge cana din mâini, fără să stea pe gânduri.

-Deci aşa faci, spune amenințător.

-Ei haide, n-am vrut să sune aşa. Ştii foarte bine la ce m-am referit, spun şi-i ciufulesc părul jucăuş.

-Atunci, spune-mi cum te simți când eşti cu mine, spune mărindu-şi ochii.

Câteodată este atât de infantil. Dar de data asta o să-l fac să se simtă bine.

-Mă simt magnific, spun scurt.

Mă priveşte deasupra cănii din care continuă să bea, uşor dezamăgit.

-Serios? Aveam aşteptări mai mari de la tine.

-Nu e de ajuns? întreb încruntându-mă la el.

-Hai, îți dau o altă şansă. Mai încearcă o dată, spune cu zâmbetul pe buze. Şi ai face bine să nu mă dezamăgeşti, îmi face cu ochiul.

-Uf, bine. Eşti persoana care-mi insipră încrederea în mine, care-mi lipseşte cu desăvârşire, eşti persoana care mă face cea mai fericită din lume, eşti cel care-mi aduce zâmbetul pe buze de fiecare dată când nu sunt în apele mele...eşti tot, într-un cuvânt: magnific.

Rămâne sursprins. Probabil nu se aştepta ca eu să-i spun toate lucrurile astea, având în vedere faptul că abia i-am spus că îl iubesc. De fapt, nici nu-mi aduc aminte dacă i-am spus-o eu, sau dacă şi-a dat singur seama de asta.

-Wow, puteai să spui: te ador și niciodată nu te voi putea depăși, spune izbucnind în râs.

-După ce că m-ai obligat să-ți fac o declarație, acum îți bați joc de mine, spune împingându-l.

Se apropie uşor de mine, atingându-şi buzele sale de ale mele, după care îşi plasează fruntea peste a mea, privindu-mă în ochi.

-Eşti perfectă, iubito. Din toate punctele de vedere. Chiar crezi că aş râde de tine dacă nu e în glumă? înteabă şi-mi plasează un sărut scurt pe vârful nasului.

Nu apuc să răspund, că un telefon începe să sune. Îmi dau seama că nu este al meu, aşa că îi fac semn lui Alexander să răspundă. Acesta neagă gutural, reluând activitatea de dinainte.

După câteva clipe, acesta îmcepe să sune iar. Brunetul răsuflă zgomotos şi-l scoate din buzunarul blugilor, răspunzând tăios.

-Ce vrei?

Alexander se ridică mai mult decât agitat, înşfăcând în grabă cheile maşinii. Pot observa cum a început să tremure din cap până în picioare, iar ochii i-au devenit roşii într-o fracțiune de se secundă.

-Ce este? întreb îngrijorată, dar nu primesc niciun răspuns.

-Vin imediat! spune acesta şi aruncă telefonul înapoi în buzunar.

Îşi duce mâinile la ceafă, stând pe loc, fără să facă vreun pas. Pur şi simplu a înțepenit.

-Ce s-a întâmplat? răcnesc de această dată, văzând că nu scoate niciun cuvânt.