Convergent

Capitolul 23

Accelerează, menținând o viteză normală, în comparație cu Alexander, care de fiecare dată avea grijă să mă îngrozeasca în cel mai teribil mod. Muzica plăcută răsună, și deși nu se potrivește deloc cu atmosfera de afară, reușește să-mi trimită din când în când impulsuri, trezindu-mă din starea de moleşeală.

-Nu mai spui nimic.

-La fel şi tu, răspund mutându-mi privirea spre el.

Ținea strâns volanul de piele şi mai arunca din când în când câte o ocheadă în oglinda retrovizoare. Părea mult mai plin de viață în comparație cu mine. Eu aveam pielea palidă și niște cearcăne vineții. Eram ușor de confundat cu un zombie, în timp ce el arăta impecabil. Încă nu-mi dau seama de ce a vrut să iasă cu cineva ca mine. Nu sunt cea mai înțelegătoare persoană din lume, și nici cea mai arătoasă ca alte fete de vârsta mea.

-Nu mai avem mult, spune cu un zâmbet larg pe față.

-Abia aștept, răspund. Mor de foame.

-Aşa-ți trebuie dacă nu mănânci dimineața, mă mustră el.

-Nu obișnuiesc să mănânc dimineața, decât în cazuri extreme.

-Micul dejun e cea mai importantă masă din zi. Nu te-a învățat nimeni asta?

Îmi rotesc ochii, amuzată fiind de reacția lui. Cu siguranță va fi un bărbat iubitor și grijuliu cu soția lui. Oricine o să-l aibă, sigur o să fie norocos. O să trimit și o scrisoare de recomandare dacă e nevoie, doar ca să mă asigur că nu o să rămână neînsurat.

De îndată ce ajungem în fața unui local, Theo opreşte mașina, imediat ce o parchează în zona special amenajată.

-Am ajuns, spune încântat.

Scoate cheile din contact, după care coboară, și se îndreaptă spre portiera mașinii din dreptul meu, pe care o deschide într-o fracțiune de secundă. Pășesc pe asfaltul înghețat, iar el mă apucă gentil de braț.

-Știi că puteam și eu să deschid ușa aia, nu? întreb și încep să râd.

-N-aş fi bănuit, răspunde.

Își bagă o mână în buzunarul paltonului negru pe care îl purta, iar pe cealaltă o lasă că suport pentru mâna mea, deși sunt aproape sigură că i-a înghețat.

Intrăm în local și constat că era destul de aglomerat. Îmi pot da seama că nu este un local tocmai obișnuit, ci unul mai select. Căldura moleșitoare care mă învăluie, mă face să zâmbesc.

-Deja îmi place locul ăsta, afirm mulțumită.

El rânjește în colțul gurii și mă trage după el la o masă pentru două persoane.

Ne așezăm pe scaunele mult prea comode, nu înainte de a ne scoate paltoanele mult prea groase pentru temperatura de aici. Pe al meu îl așez pe spătarul scaunului, în timp ce el îl aruncă în curierul aflat la o distanță de nu mai mult de doi pași. Pare să fie destul de familiarizat cu locul ăsta.

Împinge unul dintre meniuri spre mine și își freacă palmele zâmbitor, fiind gata să devoreze tot ce-i stă în cale.

-Ce vrei să mănânci? întreabă imediat ce el se hotărăște.

De fapt, n-a stat nici măcar un minut să se gândească, spre deosebire de mine. El pur și simplu a deschis meniul și l-a închis la loc.

-Cred că o să iau niște cartofi prăjiți, spun hotărâtă.

-Serios? mă privește dezaprobat. Te duc la un local de lux și tu comanzi cartofi prăjiți?

Izbucnește în râs atunci când mă încrunt urât la el.

-Poți sa mă duci și în Hawaii. Eu tot cartofi prăjiți o să comand, spun sigură pe mine.

Cred că ăsta e singurul lucru de care pot spune că sunt sigură pe mine. De obicei, sunt destul de imprevizibilă, motiv pentru care mă uimește faptul că felul ăsta de mâncare încă a rămas preferatul meu.

-Bine, bine, tigrule! spune și ridică mâinile în semn de apărare.

După ce am stabilit că el o să-şi comande niște paste bolognese și o apă plată, iar eu cartofii mei cu ketchup și un suc de portocale, face semn chelnerului pentru a veni să preia comanda.

Se face mult mai comod pe scaun, după care își întinde mâinile de-a lungul mesei, jucându-se cu paharul uriaș de sticlă, pe care-l mută de colo colo.

-Deci, ziceai că te cheamă Amanda? întreabă schițând un rânjet.

Izbucnesc în râs, încercând să nu deranjez restul oamenilor care-şi serveau liniştiți prânzul. Dacă o să mai continui așa, sigur o să fiu dată afară de aici.

-Amanda? Ce? Cine te-a mințit? Chiar am eu față de numele ăsta oribil? îi fac jocul.

-Da, ai dreptate. Chiar e un nume urât, râde.

-Așa-i. Nici măcar nu se compară cu Theodore. Ăsta da nume, răspund amuzată.

-Ce pot să spun? Mama chiar m-a iubit, spre deosebire de altele, răspunde mândru.

Râd și apuc șervețelul de pe masă, răsucindu-l, așa cum făceam la origami, în încercarea de a realiza un cocor, deși sunt mai mult decât sigură că este nevoie de o minune pentru a-mi aminti toți pașii.

-E de admirat. Nu e ca și cum orice mamă și-ar iubi copilul, răspund râzând.

Chelnerul apare, ținând în mâini farfuriile cu preparatele comandate, împreună cu sticlele cu băuturi, din care așteptam cu nerăbdare să iau o înghițitură. Gâtul mi se uscase considerabil după conversația purtată adineauri, la fel și limba care refuza să mai producă salivă.

Le aşază îngrijit pe masă, după care își vede de drum, imediat ce ne urează poftă bună.
Theodore rânjește mulțumit, făcând semn spre farfuria lui, semn că ceea ce a comandat el, este mult mai bun decât ce aveam eu în farfuria de porțelan albă ca laptele. Începe să mănânce, observându-se clar că era mult mai înfometat decât mine. Eu torn jumătate din sucul de portocale în paharul de lângă mine, sorbind usor, până ce setea istovitoare dispare.

-Vrei? întreabă ducându-şi farfuria mai aproape de mine.

Neg cu o ușoară clătinare a capului.

-Mulțumesc, dar o să rămân la cartofii mei, spun luând unul pe care-l bag cu totul în gură.