Omul, pionul destinului

Capitolul XVII: Operatia

- Hai sa discutam, am sa iti propun ceva... ii spun in timp ce ma indrept spre ea.

- Incepe sa imi placa jocul asta, imi spune in timp ce o privea pe Carolina si imi face semn sa ies pentru ca ma va urma.

- Se pare ca ai scapat si de data asta fetit-o! Dar sa ai grija... nimeni nu ii ia ceva Ioanei si ramane in viata, spune lucrurile astea si iese trantind usa in urma ei.

Ies din spital si ea nu intarzie sa apara, pare un pic suprinsa de ceea ce tocmai am facut, dar are acelasi mers intepat si plin de atitudine, pe cat e de frumoasa la exterior pe atat e de urata la interior...oare cum am putut iubi o femeie ca ea?

- Ce vrei sa discuti cu mine dragule?

- Am o propunere pentru tine, dar nu putem discuta aici... daca nu ti-ai dat seama...am evadat, si acum cu siguranta politia ma cauta...este dimineata si sigur si-au dat seama ca lipsesc...

- Hai cu mine! imi spune ea rotind pe degetul aratator o cheie de la masina.

O urmez spre masina care era in parcarea din spatele spitalului, ma uitam la ea si inca ma intrebam de ce m-am indragostit candva de ea, oare nu i-am vazut goliciunea din suflet, nu emana pic de caldura in jurul ei, cata diferenta in ea si Carolina... Dar revin cand o aud zicandu-mi ceva:

- Mai stai mult acolo? Nu am toata ziua la dispozitie!

Nici nu imi dadusem seama ca ramasesem cazut pe ganduri si ea ma astepta in masina. Ma urc usor in masina de lux si ma asez pe bancheta din fata, acum era momentul...totul sau nimic...

- Vreau sa iti propun ceva! ii spun fara ca macar sa ii privesc chipul.

- Sunt numai urechi...

- Vreau sa o lasi in pace pe Carolina...

- Hmm, ceri mult, deci trebuie sa oferi si mai mult!

- Daca nu vei accepta, nu o sa iti mai pastrez secretul...

- Stii ca esti mort daca se afla vreo ceva...si nu doar tu... imi spune foarte serioasa.

- Stiu, dar vreau sa iti iei mainile de pe ea...

- Risti mult numai amenintandu-ma cu asta! Stii doar ca te-ai putea trezi cu un glont direct in cap fara ca macar sa constientizezi ce tocmai s-a intamplat, nu?

- O sa plec cu tine si nimeni nu iti v-a afla secretul... ii spun cu o vice trista.

 Isbuncneste in ras in timp ce aplauda, ma uit la ea ciudat, dar o las sa isi faca numarul...

- Nici nu imi vine sa cred, renunti tu la adorata ta Carolina si esti dispus sa iti petreci viata alaturi de mine doar pentru ca eu sa o las in pace? Eii bine... aceasta intorsatura nu am premediat-o...

Eram dispus sa fac tot ce imi sta in putinta doar pentru a sti ca Ioana o v-a lasa in pace, dar teama cea mai mai mare a mea era daca ea v-a supravietui tumorii aceea, degeaba m-a sacrific eu daca ea v-a sfarsi tot moarta. Dar Carolina e puternica, trebuie sa lupte pentru viata ei...si sunt sigur ca asa va face...

Din perspectiva Carolinei

"Promit voi face tot ce pot pentru a te sti in siguranta, te iubesc si iarta-ma...nu ma astepta" imi repet asta in gand de cand a plecat pe acea usa impreuna cu acea Ioana, mi-a spus sa nu il mai astept, oare ce are de gand sa faca?

Lacrimile incep sa imi brazdeze chipul deja istovit de boala, mi-as fi dorit ca sa imi fie alaturi, sa ma cuprinda din nou cu bratele lui lui lungi, sa ii privesc ochii caprui pe care mereu i-am asemanat cu ai unui copil, privirea acea sincera si plina de sclipire, obrajorii fini, acea barba pe care o purta doar pentru ca mie imi placea, ce dor imi este sa imi trec degetele prin ea. A fost aici, pentru putin timp, dar a fost aici, mi-a spus ca ma iubeste si mi-a sarutat buzele, a reactivat fiecare particica din corpul meu care il dorea, care il iubea...si toate astea doar cu un simplu sarut din dragoste.