Omul, pionul destinului

Capitolul XVIII: Operatia 2

Nu imi mai simt corpul, si o pofta de somn ma napadeste... cat de mult mi-as fi dorit sa fie aici Denis, sa imi spuna ca totul v-a fi bine... Inchid ochii si mi-l imaginez...totul e alb, iar el vine alergand spre mine, are in brate un buchet de flori albe, doar ca pe masura ce inainta o umbra mare neagra il urmarea, ajunge la mine si imi da florile, ma priveste si imi spune "Totul v-a fi bine iubita mea" si umbra neagra il inghite...

- Denis...Denis... astea au fost ultimile cuvinte pe care le-am putut zice pentru ca anestezia isi facea efectul.

Puteam auzi ce se vorbeste in jurul meu, si inca aveam ochii deschisi, doar corpul nu mi-l puteam puteam misca, nu primea nici o comanda...e agitatie mare in jurul meu, toata lumea vorbeste cu toata lumea, mama planga, ii aud suspinele dar nu o pot vedea, nu imi inteleg toata aceasta stare de liniste, sunt prea calma pentru toata agitatia care ma inconjoara, incerc sa ma detasez de tot ce se intampla, imi inchid ochii si mi-l imaginez, il caut, il strig dar nu vine, acea umbra parca l-ar tine captiv, nu il lasa sa ajunga la mine, dar vreau sa il vad, si il strig din toata inima, imi inchid ochii si cad la pamant  si in acea iluzie, il vad, e speriat, e singur, dar e foarte departe... oare ce se intampla... o lumina puternica ma trezeste din starea de visare si deschid ochii...eram intr-o sala mare, multi doctori roiau in jurul meu...

- Asistenta, e timpul pentru anestezia finala... se aude o voce din acea multime care roiau pe langa mine.

De data asta nu mai simt strapungerea acului, doar ca nu ma pot impotrivi starii de somnolenta...

- Este pregatita... acestea sunt ultimile cuvinte pe care le aud si cand intr-un somn profund.

 Nu simt nimic, nu ma simt vie, dar nici moarta, ma simt inerta, nu pot visa, dar nici nu ma pot trezi, parca as fi inchisa intre doua ziduri reci care nu ma lasa sa ma misc in nici intr-o parte... oare cat v-a dura totul, oare ce se intampla cu al meu corp in aceste momente... Nu pot simti nimic inafara de rece, nu imi amintesc daca iubesc, sau cine sunt, unde mergeam la scoala, sau daca am prieteni...

Din sala de operatii:

- Suntem zece medici care suntem experti in astfel de operatii... trebuie sa reusim sa extirpam tumoarea si sa nu o pierdem... spune cel mai invarsta dintre toti cei care erau acolo.

- Mama pacientei a semnat acel act in care spune ca isi asuma orice risc doar pentru a fi operata.

- Atunci sa incepem, este timpul...

Dupa zece ore:

Iese unul din medici pentru a anunta persoanele care asteapta vesti...

- Cum se simte fiica mea domnule doctor?

- Am reusit sa extirpam acea tumoare, dar va spun sincer ca a fost una dintre cele mai dificile operatii pe care am intalnit-o in toata cariera mea ...

- Cum se simte?

- Este stabila, operatie mai dureaza in jur de jumatate de ora... . Doar ca exista o veste proasta, operatia nu a fost un real succes...dupa cum bine stiati au existat riscuri foarte mari, iar cel mai important lucru este ca a suparvietuit, de asta imi era cel mai teama...sa nu o pierdem in momentul in care se incearca a umbla acolo...

- Ce fel de complicatii?

- Pentru a putea  ajunge la tumora, si mai ales pentru a o putea scoate a fost nevoie sa atingem cativa nervi destui de importanti...inca nu stiu sigur care sunt aceeia, dar se vor face cercetari...dar fiica dumneavoastra va ramane paralizata sau oarba...