Omul, pionul destinului

Capitolul XXII: Santaj

Dar acea amintire, nu pot uita de acel moment...acea imagine.. un barbat care imi saruta fruntea iar eu eram tot pe un pat de spital...daca asta se intampla inainte de operatie?...daca intradevar barbatul din visul meu exista si in realitate... am nevoie de raspunsuri...

 - Nu am banii astia, mi-ar fi imposibil sa fac rost de o asemenea suma de bani, este colosala... nu imi pot permite... ce o sa ma fac, am nevoie de ajutor! se aude pe hol o voce care imi parea cunoscuta, era mama, dar despre ce suma de bani vorbeste...pare disperata.

Nu mai dureaza mult conversatia pe care aceasta o purta la telefon si intra in salon...

- Ohh.. draga mea... erai treaza? ma intreaba pe un ton surprins

- Da, m-am trezit acum ceva timp... nu am mai putut dormi... ii raspund pe un ton calm.

- Ar trebui sa te linistestesti... continui eu vazand-o foarte agitata.

- Am vorbit cu medicul care ti-a facut testele, imi spune ea cu o oarecare bucurie in voce.

- Si ce a spus? Nu mai am nici o sansa, nu? ii spun eu neincrezatoare.

- Sunt sanse de 50% ca sa iti revii intotalitate...

- Vorbesti serios? o intrerup eu explodand de fericire.

- Asta e cea mai buna veste pe care mi-o putea da cineva! Cand voi incepe recuperarea? continui eu.

- Asta e marea problema... ar trebui sa mergem in Germania pentru tratament, dar costurile sunt prea mari... nu imi permit o asemenea suma... si nimeni nu are sa ne imprumute atatia bani... imi spune cu lacrimi in ochi si capul plecat.

Deodata fericirea care ma cuprinsese la primirea vestii ca exista sanse mari sa pot merge iarasi dispare transformandu-se in tristete si frustrare... nu o puteam condamna pentru ca nu sunt bani, nu este nimeni vinovat pentru asta, poate ca asta imi este soarta, sa raman tintuita toata viata intr-un scaun cu rotile, sfarsind probabil singura pentru ca cine si-ar dori alaturi o femeie care nu este intreaga...

- Asta este, nu te agita... asta e viata, ne da palme dupa palme... ii spun incercand sa ii arat ca nu sunt afectata de ceea ce tocmai imi spusese.

- Voi face tot ce imi sta in putinta sa strang acea suma de bani... nu stiu cum... dar o voi strange... imi spune incercand sa imi dea incredere

- Despre ce suma de bani este vorba? o intreb eu

- 50.000 de euro este pretul pentru ca tu sa mergi din nou...

Nu ii mai raspund nimic, era intradevar o suma enorma pentru noi, si nu mi-as fi dorit sa se indatoreze doar pentru ca eu sa pot merge...poate asta imi este soarta... fara amintiri si tintuita intr-un scaun cu rotile.

- O sa mai dau cateva telefoane, si voi vorbi si cu tatal tau...poate v-a avea vreo idee...

- Tata? Nu mi-ai vorbit niciodata despre el... nici in albunul de poze pe care mi l-ai adus nu era vreo poza cu el? De ce nu ma viziteaza? o intreb eu foarte curioasa.

- Eu cu tatal tau sunt despartita de cand tu aveai cinci ani, de atunci nu am discutat niciodata cu el... am suferit enorm, dar nu am putut trece peste ceea ce a vrut sa faca...

- Ce a vrut sa faca? o intreb eu surprinsa

- A vrut sa te violeze, era beat si nu stiu ce a gandit pe acel moment... dar nu il voi ierta niciodata pentru asta...

- Nu te-ai mai recasatorit? o intreb fiind bulversata de ce tocmai aflasem.

- Niciodata! imi raspunde scurt.