Omul, pionul destinului

Capitolul XX: Admiratorul

Nu apuc sa asimilez bine informatia ca somnul ma cuprinde, macar atunci cand dorm am un inger care ma priveste si care ma pazeste... Oare ma indragostesc de un barbat pe care doar il visez?

Sunt paralizata si amnezica, in urma operatiei care m-a salvat de la moarte am platit niste preturi mult prea mari...

Am pierdut amintirile, m-am pierdut pe mine insumi, nu stiu cine am fost sau cine sunt, nu stiu nici daca acea femeie imi este mama, simt ca imi ascunde multe, daca profita de faptul ca eu nu imi amintesc nimic pentru a sterge anumite episoade din viata mea, cand am intrebat-o din barbatul din vis s-a intimidat si voce ii tremura, de ce a spus ca nu am fost niciodata indragostita? si imediat a vrut sa schimbe subiectul... sunt tintuita intr-un pat, nu ma pot plimba... as vrea atat de mult sa vad oameni..chiar daca nu ii cunosc, dar vreau sa vad...aici nu ma viziteaza nimeni, doar mama sta cu mine, si unii medici... cand pun intrebari sunt redusa la tacere, mereu spun ca am nevoie de odihna... 

Mi-as dori sa imi scoata bandajele de pe cap...chiar daca am parul tuns... dar macar as arata ca un om normal... Mi-au spus ca taietura este mare si ca voi simti mereu acea cicatrice... exact ca acea taiatura care o am in spate... Niciodata nimeni nu mi-a spus de acea taietura de cutit pe care o am in spate, stiu doar de operatia pe creier... 

Multe lucruri s-au intamplat cu mine inainte de operate, dar nimeni nu nu imi ofera raspunsuri...

Azi este o zi diferita, dorm profund, dar nu gasesc barbatul din vis, as vrea sa ii stiu numele... as vrea sa ma pot apropia de el, sa stiu daca exista si in realitate sau daca e doar o plasmuire a gandurilor mele, sau a sentimentelor mele de a caror existenta nu sunt sigura...

Acel barbat, il simt parte din mine, ochii lui imi sunt prea familiari, cat de mult mi-as dori sa il scot din visele mele si sa il privesc, sa il ating... as vrea ca totul sa fie real...

- Carolina... Carolina... e timpul sa te trezesti... aud o voce de femeie care ma smulge din vise...de printre umbrele amintirilor mele.

- Astazi ti se v-or face teste, pentru a vedea daca picioarele tale raspund la anumiti stimuli... imi spune cu o voce plina de entuziasm si fericire mama.

- Si daca nu este asa? raspund pe un ton foarte rece.

- Trebuie sa fim increzatori, Dumnezeu e mare!

- Dumnezeu zici? ii spun cu o voce ironica.

Nu apuca sa imi raspunda ironiei mele ca in salon intra doi asistenti. Aduceau cu ei un scaun cu rotile... Ma uitam la el si nu imi venea sa cred, acela urma sa devina cosmarul meu pe roti fara de care sa nu ma pot deplasa. Simt cum doua brate puternice imi cuprind corpul si il ridca intr-o clipita ducandul spre scaun... nu am putut decat sa imi prind mainile in jurul gatului lui, iar in momentul in care am facut asta i-am obervat privirea, sub niste sprancene groase si incruntate si aflau doua pete verzi luminoase care parca scanteiau cand m-au privit, am ramas pret de cateva secunde privindu-l, iar el facand acelasi lucru... Ma aseaza cu grija in scaun si ii face semn colegului care il insotea sa il lase sa se ocupe singur.

- Domnisoara, stii unde urmeaza sa mergem... ma intreaba el spargand tacerea care se instalase.

- Banuiesc ca voi afla atunci cand voi ajunge... ii spun pe cel mai plictisit ton care puteam, plimbarea pe holul spitalului parca era interminabila,

- Asa este! Apropo eu sunt Mihai si cred ca de acum o sa te vizitez mai des! imi spune cu o voce plina de entuziasm.

- Carolina! ii raspund scurt.

- Ti-ar place sa ma mai revezi? ma intreaba in timp ce se opreste din mers si vine in fata mea.

- Sa inteleg ca am ajuns, de ne-am oprit? ii raspund privindul pe sub sparnceana evitand sa ii raspund intrebari.

- Hei... uitate in ochii mei, imi spune in timp ce se aseaza aproape in genunchi pentru a fi la nivelul meu.

Ma uit la el fara sa schitez nici un gest pe fata, iar el imi raspunde cu un zambet destul de larg.

-  Putem sa ne continuam drumul? il intreb plictisita

-  Desigur! se ridica si merge in spatele cariuciorului si ma impinge cu grija.

Ajung intr-un cabinet, daca il pot numi asa, destul de mare cu un pat inalt in mijlocul acesta... Ii simt iar bratele pe mijlocul meu care ma ridica usor, apoi ma ia in brate si ma poarta spre acel pat unde ma aseaza in sezut, nu imi spune nimic doar ma priveste foarte insistent...

- De ce ma privesti?

- Sincer nici eu nu stiu... Ai niste ochi foarte frumosi...

- Medicul cand vine? il intreb plictisita intrerupandul.

-  Puteai ca macar sa imi multumesti pentru compliment...

- Multumesc! raspund scurt intrerupandul iar.

- Eu trebuie sa plec, dar de acum promit sa vin de fiecare data cand am timp la tine... imi spune zambind in timp ce se indreapta spre iesire.

Astept in jur de cinci minute si vand ca isi face aparitia si un medic destul de invarsta... Toate testele la care m-a supus au fost destul de obositoare si parca interminabile...doar ca deznadejdea se instala si mai mult in sufetul meu pe masura ce testele treceau.  Nu am simtit mai nimic, muschii picioarelor nu aveau reflexe...

Sunt lasata iar singura in cabinet medicul spunadu-mi sa nu imi fac griji pentru ca v-a veni cineva in scurt timp pentru a ma duce in salon... . Imi amintesc momentele in care imi facea teste, si parca si acum vad dezamagirea de pe fata medicului...

- Simti vreo ceva? 

- Nu, nimic... nu simt nimic..

- Dar acum, simti? Sa stii ca orice furnicatura daca o simti este importanta si nu trebuie sa o omiti...

- Puteti sa ma faceti inca odata.. parca am simtit ceva, dar foarte putin...

- Acum parca am simtit ceva, dar foarte usor... ca atingerea unui pene

A fost singurul reflex pe care l-am simtit, dar se pare ca asta i-a dat sperante medicului, insa mie nu... m-a intepat cu tot felul de ace nu am simtit nici cea mai mica durere, ma bufneste plansul... ma uitam la picioarele mele si nu intelegeam de ce trebuia tocmai eu sa patesc asta, cu ce am gresit...

Gandurile imi sunt intrerupte de o asitenta destul de robusta cam pe la patruzeci de ani... ma ia usor in brate si ma aseaza pe scaun... drumul pana in salon nu mai pare asa lung ca data trecuta...

- Sa stiti ca mama dumneavoastra a anuntat ca lipseste cateva ore si sa nu v-a faceti griji ca v-a veni! imi spune asistenta in timp ce mai avea un pic si ajungeam la salonul meu.

- Nu este nici o problema, va multumesc ca m-ati anuntat! ii raspund amabil

Deschide usa si  ma duce langa pat...

- Se pare ca cineva s-a gandit la dumneavoastra! imi spune ea aratandu-mi trandafirul pe care ul aveam pe perna.

Ma ridica pe pat si ma ajuta sa ma asez, asta nu inainte sa ia trandafirul si sa mi-l inmaneze cu grija.

- Uite... are si un biletel! imi spune in timp ce mi-l da apoi pleaca din salon.

Privesc cu indiferenta la trandafir, cine ar putea sa imi lase mie flori...

"Zambeste, cu siguranta esti mai frumoasa cand zambesti!!!" asta scria pe biletel, nu intelegeam de la cine ar putea fi, dar eram prea obosita pentru a ma gandi, vroiam sa dorm...asa ca ma intind usor pentru a lasa somnul sa ma cuprinda, dar aud cum usa se deschide inrerupandu-mi starea de somnolenta...

- Dar nu iti place floarea de la mine? se aude o voce de barbat care rasuna in intreg salonul cuprins de o liniste deplina.

Va urma.