Omul, pionul destinului

Capitolul XXXVIII: Fericire

"Mereu voi fi cu un pas inaintea voastra! Ai grija de frumoasa ta Carolina si bucurate de momentele petrecute alaturi de ea, astea sunt ultimile!

P.S. V-a fost dor de mine?

Ioana."

- Nu pot sa cred! Am crezut ca am scapat de ea, spune Denis nervos.

- Ce vrea de la mine? Nici nu ma cunoaste... zic incet.

Denis sta cazaut pe ganduri  nedandu-mi nici un raspuns la intrebare, ceva il framanta dar nu se exteriorizeaza probabil nevrand sa ma ingrijoreze si mai mult decat sunt deja.

- Normal... intelegerea... exlama el cu voce tare.

- Ce intelegere? il intreb eu neintelegand la ce se refera.

- Ca sa te lase pe tine in pace am facut cu ea o intelegere, pentru ca tu sa traiesti noi doi nu trebuie sa fim impreuna, altfel te v-a urmari oriunde pentru asi duce planul la bun sfarsit!

- Nu v-a mai putea face multe, este o fugara, politia o urmareste... nu se mai bucura de privilegiile pe care le avea atunci cand a incercat prima data sa o omoare. Nu mai are putere, spune Kevin care era de ceva timp in salon...ciudat ca nu il observasem.

- Si tot ce s-a intamplat aici? tipa Denis.

- Nu fi copil prost, chiar nu te prinzi? Dezastrul din salon si biletelul au menirea de a va speria! Se joaca cu mintile voastre... nu ii da-ti satisfactia asta.

- A ajuns mama? intreaba Kevin dupa ce se instalase tacerea intre noi.

- Da! Dar nu am avut curajul sa ma duc la ea... nu o pot privi in ochi dupa toata suferinta provocata. Este la un hotel acum! Am vazut-o de la distanta...este tot la fel de frumoasa...

- Nu te v-a ierta! De asta poti sa fii sigur! spune Denis parca anticipand gandurile tatalui sau.

- Nu imi pierd speranta! Imi vreau familia de odinioara... spune acesta trist.

- Tata s-a intors... spun eu cu voce inceata.

- Poftim? tresare Denis.

- Vrea sa il iert?

- Dupa ce te-a abandonat si dupa tot ce a incercat sa faca? Are tupeu...spune nervos Denis.

- Dar tu nu trebuia sa fii la recuperari? ma intreaba si ma priveste dojenitor.

- Ba da! spun stanjenita.

Dupa sase luni

Nimic nu a mai tulburat linistea, nici o urma de Ioana si nici vreun semn ca ar pune vreo ceva la cale, recuperarile au fost grele dar am dat tot ce am putut mai bun din mine. Denis a fost langa mine in tot acest timp, la fel mama si tatal lui care se pare ca s-au impacat. Pe mama nu am mai vazut-o de la ultima conversatie, nu stiu ce a mai facut, unde este...ea m-a abandonat doar pentru ca am ales sa il am alaturi pe Denis de care m-am apropiat din ce in ce mai mult. Il iubesc.

Astazi este ziua in care parasesc spitalul pe propiile picioare si de mana cu Denis. Sunt tot amnezica, dar pot trai cu asta... iubitul meu s-a oferit sa imi ofere alte amintiri de neuitat. 

Am incercat sa par linistita si impacata cu ideea ca nimic rau nu se mai poate intampla, dar traiesc cu un presentiment...stiu ca linistia care s-a instalat in vietile noastre anunta o mare furtuna.

Fericirea asta mare in care ma scald ma sperie. Am fost atat de mult trista si indurerata incat fiecare strop de fericire pe care il primesc ma sperie, parca este anormal. Imi este frica sa ma las purtata de acest val, de fiecare data cand ne este dat ceva, ne este luat altceva...mereu este asa. Astea sunt reguleli nescrise ale vietii, niciodata nu vei putea fi deplin fericit..pentru cateva clipe de fericire iti este dati ani de tristete.

- Ce zi frumoasa! exclam in momentul in care ies din spital.

- Am comandat-o special pentru tine! spune Denis razand.

- Va multumesc domnule! si ii arunc un zambet cuceritor.

- Nu imi face ochi dulci ca sunt luat! si imi saruta fruntea.

- Bine, bine! ii raspund scurt.

- Veniti? Carolina trebuie sa cunoasca orasul! spune Kevin razand din masina parcata in fata spitalului.

- Imediat! Si alergam amandoi spre masina!

Prima mea zi dupa o jumatate de an in care am stat doar in spital avea sa fie cea mai frumoasa din viata mea sau cel putin cea mai frumoasa din cate imi amiteam eu. Prima data am mers la un salon de infrumutesare, aveam nevoie sa redevin Carolina de odinioara, doar ca acum este foarte schimbata, nu fizic doar psihic. Denis ma privea parca absorbit de toate procedeele prin care treceam si care ma transformau. Sunt sigura ca este mandru de mine, ca am luptat si cu moartea agatandu-ma de un fir de ata pentru a putea supravietui. Luptatoare este cuvantul care ma defineste, acum nimic nu ma mai mira si nimic nu ma mai sperie...am trecut prin atatea experiente incat nici macar moartea nu mi se pare ceva inficosator. Mai mult ma sperie fericirea si toate aceste momente frumoase.

Toata ziua am colindat prin oras bucurandu-ma ca un copil de toate frumusetile locurilor vazute, ma puteam bucura de zambetelor oamenilor, am putut alerga, am mers cu bicicleta prin parc si am mancat vata de zahar cu Denis, defapt am incercat sa manac... Denis mi-a luat-o inainte.

Cand seara s-a lasat am mers spre casa lui Kevin unde statea si mama lui Denis. Am ramas impresionata de arhitectura casei atat la exterior cat si la interior. Era imensa si superba. In timp ce admiram picturile de pe tavan simt cum cineva ma apuca de brat.

- Denis... mai speriat! ii spun razand.

- Erai prea absorbita de casa si am facut o glumita! spune acesta razand.

- Hai! si ma tragere repede de mana.

- Unde mergem? il intreb in timp ce alergam dupa el urcand scarile.

- Iti v-a place, ai sa vezi! spune in timp ce ma tragea dupa el.

Ajungem in fata unei usi albe din lemn masiv pe care mi-o deschide si ma indeamna sa intru.

- Eh... ce parere ai? ma intreaba curios.

- Este... este... superba! exclam eu intr-un sfarsit balbaindu-ma.

- Este a noastra! Asta cel putin pana ne luam casa noastra, spune el in timp ce se apropie de mine si imi saruta fruntea.

Totul era de un alb imaculat... perdele, peretii, podeauna, tavanul, doar patul era unul urias din lemn maroniu inchis. Ceraceafurile miroseau a proaspat spalat iar parfumul de trandafiri inmiresmau incaperea.

- Imi place! este tot ce pot sa ii spun, pur si simplu ramasesem fara cuvinte.

Ma apropii usor de geam care imi oferea o panorama sublima a orasului si cad pe ganduri privind in gol.

- S-a intamplat ceva iubire? ma intreaba Denis in timp ce isi lipeste buzele fierbinti pe gatul meu trasmitandu-mi astfel fiori in intreg corp si isi infasoara bratele in jurul corpului meu apropiidul de al meu.

- Mie frica! ii raspund eu in timp ce imi las capul pe umarul lui.

- De ce? ma intreaba scurt.

- Este prea bine! Prea liniste... ceva nu este bine... tu nu simti? ii raspun si ma intorc cu fata spre el pentru ai putea privi ochii.

- Nu!

- Fericirea asta ma sperie! ii spun tintuindui petele maronii care ma privesc cu dragoste.

Nu imi mai raspunde dar se apleaca si imi saruta buzele usor, acesta tranformandu-se in unul pasional. Ma ridica in brate nedespartindu-se de buzele mele si se indreapta spre uriasul pat inmiresmat.

Va urma.