Omul, pionul destinului

Capitolul XXXVII: Amenintarea

- E pe maini bune, spune asistenta! si incepem cu totii sa radem.

Il privesc pana dispare din aria mea vizuala si zambesc numai gandindu-ma la el, simt ca ma indragostesc de barbatul de care sunt indragostita deja... un setiment atat de euforic imi invadeaza tot corpul facandu-l sa tremure de fericire!!

- Hai sa te pregatesc pentru recuperari... sigur ai nevoie de un dush fierbinte! spune asistenta foarte amabila.

- Da, mi-ar prinde foarte bine dupa noaptea alba pe care am avut-o! ii raspund eu.

- Noapte alba? Vrei sa vorbesc cu medicul pentru a amana programul pe care il avea azi cu tine? ma intreaba pe un ton ingrijorat.

- Nu! Ma simt bine...chiar ciudat de bine tinand cont ca nu am dormit deloc! ii raspund eu amuzata.

Eram fericita, nu imi amintesc sa mai fi simtit vreodata sentimentul asta...parca plustesc, nimic in aceste momente nu ma poate atinge. Asta este puterea dragostei, chiar daca nu imi amintesc trecutul meu cu Denis stiu si simt ca il iubesc, iar faptul ca ne-am reintalnit imi da putere sa trec peste tot. Este atat de bine in bratele lui, iar bataile inimii lui sunt cel mai placut sunet auzit de urechile mele.

- Cum zici tu atunci! spune asistenta usor mirata de atitudinea mea.

Ma aseaza usor pe scaun si iesim pe hol pentru a merge spre dush-uri cand deodata aud un tipat  si un fior imi trecepe prin tot corpul, stiam ca era Denis, nimeni nu imi confirmase dar simteam ca asa este.

- Trebuie sa ajung la el, du-ma in spre locul din care s-a auzit tipatul! ii spun asistentei agitata de ceea ce ar fi putut pati.

- Probabil ii schimba bandajul si are dureri, imi explica asistenta. Ar trebui sa ne continuam drumul!

- Ti-am zis sa ma duci intra-colo, nu ma face sa repet inca odata! tip nervoasa.

- Domnisoara ar trebui sa va controlati! Eu fac doar ce ar trebui si anume sa v-a pregatesc pentru recuperari! Deja suntem in intarziere, nu am timp pentru copii capriciosi! imi raspunde iritata fiind de ce tocmai spusesm.

- Poftim? Cum indraznesti sa imi vorbesti asa? o intreb incercd sa o trang in fata mea pentru a o putea privi.

Aceasta riposteaza si nu imi ofera nici un raspuns dar impingand carutul incontinuare departandu-a astefel de locul unde se auzise tipatul.

- Opreste imediat si te rog sa pleci de langa mine imediat, ma descurc singura! ii spun asta tipand atat de tare in cat se stransese deja cateva persoane care priveau scena.

- Trebuie sa te duc la recuperari, inceteaza cu capriciile, mai am si alte lucruri mai bune de facut decat sa ma ocup de tine! raspunde aceasta nervoasa.

- Doamna, te rog sa o lasi in pace! Daca a spus odata sa o lasi in pace atunci respecta acest lucru! se aude o voce de barbat destul de cunoscuta, dar cum eram cu spatele nu imi puteam da seama cine este.

- Cine sunteti dumneavoastra de indrazniti sa imi spuneti mie ce sa fac? riposteaza asistenta foarte nervoasa.

- Tatal ei! se aude scurt dar aceste doua cuvinte imi rasuna atat de tare incat imi zguduie intreg echilbrul emotional.

Tatal meu? Un fior imi strapunge iar corpul, era barbatul pe care nu l-am mai vazut de la o varsta foarte frageda si dupa spusele mamei mele este un nenorocit care a vrut sa profite de inocenta unicului lui copil! Cum a indraznit sa vina aici? Cu ce motiv? Ce vrea de la mine? Lacrimi reci incep sa imi spele obrajii iar un tremur imi cuprinsese tot corpul. Nu vreau sa il cunosc, acum imi pare bine ca nu imi amintesc nimic, nici nu vreau sa il vad...eu nu am tata, a murit din momnetul in care a incercat sa ma violeze.