Omul, pionul destinului

Capitolul XXIV: Kevin

Stiu ca ma banuieste, dar de data asta nu imi va putea intui pasii... . Dar nu am timp sa imi ocup gandurile cu Ioana acum... am lucruri mai importante de facut... Mai intai trebuie sa scap de cei care ma urmaresc in trafic... nici nu m-as fi asteptat sa nu fiu urmarit... . Profit de faptul ca traficul este intens lucru care ii retine un pic pe cei care ma urmaresc si opresc masina in fata unui parc pentru a da impresia ca vreau sa ma plimb.

Cobor rapid si intru in parc tranversandul aproape in alergare uitandu-ma din cand in cand daca sunt urmat... observ un chiosc cu ziare si merg sa imi cumpar cateva... Pe majoritatea nu le intelegeam si intreb vanzatorul daca are vreunul romanesc... Mare mi-a fost bucuria sa aflu ca avea un ziar de publicitate din toate tarile inclusiv tara mea... Ma asez pe o banca si incep sa rasfoiesc ziarul... asta era unica mea sansa sa aflu acel numar de cont de donatii. Citesc toate anunturile si nimic, mai aveam doar doua pagini si sperantele mele scadeau cu fiecare anunt citit... Dau pagina si surpriza.. o poza cu ea si dedesupt un scurt anunt:

"Carolina Savu este o domnisoara care are nevoie de ajutorul nostru, aceasta a fost injunghiata in zona abdomenului de o mana criminala, iar in cazatura s-a lovit puternic la cap astfel formandui-se in cheag de sange pe creier care crestea cu o viteza impresionanta, aceasta a fost operata in cele din urma si a fost salvata astfel de la moarte. Insa pretul vietii ei a costat-o mult si anume posibilitatea de a merge si pierderea memoriei pe un termen imposibil de definit. Scopul nostru este sa o ajutam, pe numele ei s-a deschis un cont de donatii in care puteti depune orice suma. Are nevoie de 50.000 de euro pentru recuperarea sa in alta tara. Mai jos aveti si numarul de cont. Va multumim!"

- Deci asta este contul... nu imi mai ramane decat sa ajung la o banca si sa depun suma necesara pentru recuperare! imi spun eu cu voce tare.

Masina nu o mai pot lua pentru ca , cu siguranta cei care ma urmaresc  sunt undeva  pe aproape, observ ca o domnisoara tocmai cobora dintr-un taxi si imediat mi-a venit buna idee de folosi unul. Alerg spre masina pentru a nu pleca si soferul ma observa chiar in momentul in care se asigura pentru a vira, acesta oprind pentru a ma astepta. Se pare ca astazi norocul este de partea mea sau ca divinitatea chiar vrea sa ma lase sa imi ajut iubita. Norocul meu este ca ma descurc cu engleza altfel nu stiu cum m-as fi inteles cu acel traximetrist. Ajung in cele din urma la o banca, ii multumesc frumos soferului si ii platesc.

La banca am avut norocul sa dau peste doamna Bianca, o persoana foarte buna care lucra in Germania de mai mult de zece ani si care m-a ajutat foarte amabila pentru a depune acea suma si mai ales de a-mi ascunde identitatea. Nu vreau ca nimeni sa stie ce tocmai am facut. Cam o jumatate de ora a durat toata procedura pentru ca era vorba de o suma de bani destul de mare, dupa ce ii  multumesc doamnei de la banca iau un alt taxi pana la parc. 

Eram fericit pentru ceea ce tocmai reusisem sa fac, chiar daca nu v-a sti niciodata cine a ajutat-o pe mine lucrul asta ma facea fericit, simteam ca i-am redat sansa la o viata frumoasa pe care tot eu i-am rapit-o in acea toamna tarzie, trebuia sa imi imaginez ca Ioana nu ma v-a lasa sa fiu fericit... o urasc atat de mult si ma intreb cum am iubit-o candva? Cum o puteam privi cu admiratie? Cum de nu am vazut ce monstru cu chip frumos era? Nici nu am constientizat ca in timp ce gandeam am mers mai mult decat ar fi trebuit si am trecut de masina... Ma amuz usor de mine insumi... atat de purtat de ganduri sunt incat nici nu mai vad pe nimeni in jurul meu...

Ma intorc si ma urc rapid in masina, cum plec eu din parcare inca doua masini fac acelasi lucru, deci am intuit bine faptul ca ei imi v-or pazi masina si nu pe mine, si uite asa sunt cu un pas inaintea Ioanei... trebuie sa scap cat mai curand din inchisoarea asta, vreau sa fiu liber sa fac ce vreau fara sa ma simt urmarit la orice pas. Planul meu nu v-a da gres, nu are cum... nici nu isi imagineaza ce o sa se intample... . Traficul era mai liber si in cinci minte am fost acasa...

- Unde ai fost atata timp? ma intreba Ioana imediat cum intru pe usa.

- Intreaba-ti oamenii pe care i-ai pus pe urmele mele! ii raspund scurt.

- Nu am pus sa fii urmarit data asta! imi spune pe o voce destul de ingrijorata.

- Bine, cum zici tu... ii raspund pe un ton plictisit necrezand ceea ce imi spusese.

- Deci tu ai vazut ca ai fost urmarit? ma intreaba foarte serioasa

- Da... de parca nu ai sti...

- Azi oamenii mei nu te-au rmarit...

- Atunci cine m-ar fi putut urmari? o intreb curios

Sta un pic cazuta pe ganduri si poi exclama:

- Asta e mana nenorocitului de Kevin, nu credeam ca v-a incerca iar sa ma deranjeze! spune ea nervoasa.

- Si cine este acest Kevin? o intreb curios.

- Nu ai de unde sa il cunosti, e o treaba mai veche care a ramas intr-un fel nerezolvata... spune pe un ton nervos.

Era nelinistita si simteam oarecum ca ii este teama, era pentru prima data cand o vedeam asa... cine este acest Kevin si de ce  o sperie atat de mult?

- De azi inainte nu mai iesi din casa daca nu esti insotit de o alta persoana, ai inteles? tipa la mine speriindu-ma usor...

- Dar cine este Kevin? o intreb aproape tipand

- Asta nu este treaba ta, doar fa ce ti-am zis... asta daca nu vrei sa mori si cred ca stii cine mai moare daca tu mori.

- Eu plec, am cateva lucruri de pus la punct, m-a luat pe nepregatite data asta! continua vazand ca eu nu mai zic nimic...

- Am inteles! ii raspund dar nu cred ca m-a auzit pentru ca a si iesit pe usa.

Raman foarte surprins in urma, ma asez pe canapeaua din sufragerie si ii dau drumul televizolului, rula un film drag mie, care imi aducea multe amintiri... prima data cand l-am urmarit o tinem in brate pe Carolina... "The notebook" asa ca ma las prins de amintiri si urmaresc cu interes filmul dar nu dureaza mult si aud cum motorul unei masini opreste in fata casei si usa de la intrare se deschide... nu imi puteam imagina cine este, daca era Ioana ar fi intrat repede in casa... Nu aveam nimic la indemana si imi era usor teama, mai ales ca eram singur in toata casa...

Va urma.