Ladybug și Chat Noir (Marinette și Adrien)

Capitolul 33: Să cânt cu el?

   Marinette povestește:

   Trebuie neapărat să mă apuc de de schițele pentru rochiile de bal. Și sunt o grămadă fiindcă vreau ca fiecare rochie să fie unică și pentru crearea lor îi voi cere ajutorul domnului Agreste. M-am îndreptat spre parc, acolo pot să mă concetrez cel mai bine. Lumina plăpândă a soarelui îmi dezmierda pielea, iar vântul adia ușor prin părul meu. E o zi superbă și perfectă. Am trecut pe lângă niște copii care se alergau unii pe alții râzând, iar o melodie plăcută mi-a inundat urechile. Ce-i asta? M-am apropiat de locul din care venea melodia și am rămas stupefiată. Nathaniel avea o chitară în brațe și își plimba degetele cu dibăcie pe coardele acesteia scoțând acel sunt mieros. El cântă? E ceva ce nu poate face? Degetele i s-au oprit și și-a ridicat capul zâmbindu-mi ca și când ar fi știut că mă aflu acolo. 

- Marinette, ce mă bucur să te văd. I-am zâmbit, iar el mi-a făcut să mă așez lângă el pe bancă. Ce vânt te aduce pe aici? Mi-am ridicat caietul și i l-am arătat.

- Inspirație, dar tu? 

- Uneori îmi place să vin aici și să cânt, asta mă face să mă simt viu și liber, mi-a răspuns ochii lui întâlnindu-i pe ai mei. 

   De fapt același lucru e și la mine cu desenatul, mă face să fiu eu, mă eliberează de toate grijile în legătură cu Ladybug și cu școala. E ca un mod de refugiu, unul plăcut în care mă mai aventurez din când în când. 

- Ai vrea... S-a oprit el brusc devenint neliniștit și agitat. Și-a trecut mâna peste ceafă frustrat. Ce i s-a întâmplat așa brusc? Adică dacă tu... vrei... Se bâlbâia. M-am încruntat. \

- Nathaniel, ce s-a întâmplat? Și-a ridicat capul din pământ și i-am zâmbit îndemnându-l să vorbească. 

- Ai vrea să cânți cu mine? Întrebarea lui m-a făcut să rămân cu cura căscată. 

  Poftim? Eu nu cânt. Nu, nici moartă. Nu am cântat în viata mea, plus că am trac de scenă. Cum ai trac de scenă dacă nu ai urcat niciodata pe una? Am, fiindcă așa știu și nu mă mai contrazice. 

- Nathaniel eu... O scuză, am nevoie de o scuza. Nu vreau să mă fac de râs în fața lui. Eu... sunt afonă, iar vocea mea e îngrozitoare. A râs, semn că nu credea nicio iotă din ce îndrugam eu acolo. 

- Vocea ta e foarte frumoasă, a accentuat el cu o scipire stranie în privire. Mi-a făcut un compliment. L-am privit în ochi și am văzut acolo adorarea pe care o manifestă față de mine. Băiatul ăsta mă iubește. Mi-am dat o palmă mintală. Nu-mi vine să cred că fac asta, însă trebuie să mă revanșez față de el cumva. 

- Prea bine, am oftat. Dar să nu spui că nu te-am avertizat. 

   Mi-a zâmbit și și-a trecut degetele ca un maestru peste corzi scoțând un sunet plăcut auzului. Era talentat, foarte talentat. Mișcările lui erau exacte, iar melodia pe care o cânta era Stronger. Am respirat adânc. Știam versuriele, doar că eu... Nu am mai cântat în fața nimănui până acum. Dacă voi fi îngrozitoare? Dacă voi fi mai îngrozitoare decât atât? Probabil nu voi afla dacă nu încerc, nu? Ochii verzi ca de smarald ai lui Nathaniel s-au alipit asupra mea, privindu-mă cu intensitate. Are niște ochii superbi, am mai spus asta? Da, am făcut-o. M-a îndemnat printr-o înclinare a capului și eu am înghițit în sec.  

   Nu pot face asta. Nu pot. Dar ce se poate întâmpla? Ar putea râde de mine. Însă Nathaniel nu e o astfel de persoană, nu ar face așa ceva. M-a apucat de mână și și-a împletit degetele cu ale mele, atingera lui era liniștitoare și mi-a zâmbit, un zâmbet care a spulberat toate temerile din mine. Are încredere în mine, văd asta în ochii lui, atât de clar. Mi-a mângâiat mâna ușor cu degetele cu cealaltă cântând ușor la chitară. I-am zâmbit la rându-mi și am început să cânt, lăsând versurile să iasă unul după altul din mine, la început ușor, dar cu cânt continua melodia mult mai puternice. În tot acest timp nu am întrerupt contactul vizual, lasându-mă pierdută în acel verde străluicitor. În momentul  în care degetele lui au încetat să se miște un ropod de aplauze a răsunat. Nici nu am observat toți oamenii care se holbaseră la noi în tot acest timp. 

- Ai o voce superbă, a murmurat Nathaniel, iar eu mi-am lăsat privirea în jos roșind. Nu-mi vine să cred că ai încercat să ascunzi asta de mine, a glumit el cu un surâs. Mâna lui continua să fie așezată peste a mea, dar nu mi-am retras-o. Prezența lui îmi făcea bine. 

- De fapt, e prima oară când cânt în fața cuiva, am recunoscut. Nu aveam cum să nu văd încântarea de pe chipul său, ochii lui cercetându-mă. 

- Nu ai vrea să cânți cu mine la bal? M-a întrebat el dintr-o răsuflare, iar eu m-am încruntat. 

  Nu. Nu, nu o să accept. Am scuturat din cap și expresia i s-a preschimbat într-una tristă. 

- Nu e că nu aș vrea să cânt cu tine, m-am justificat eu, ești grozav și toate cele, doar că... Mi-a dat bretonul din ochi încercând să fac ceva cu mâinile. Mi-e teamă să cânt în fața oamenilor. Cât poate fi de stânjenitor. Sunt Ladybug ar trebui să pot să fac orice, să fiu capabilă să îndrunt tot răul, doar că nu e așa. Și-a plasat două degete sub bărbia mea ridicându-mi privirea. 

- Nu e ceva atât de rău, a spus el cu blândețe. De fapt și mie mi-e teamă să urc pe scenă, însă muzica e cea care îmi alungă această teamă. 

   Nu. Nu, nu, am țipat în sinea mea. Eu nu cânt. E ca și când ai obliga un elefant să sară printr-un cerc în flăcări, și eu nu vreau să fiu nici elefantul și nici cercul. Nu are nicio noimă tocmai ceea ce am spus, dar nu contează.