Ladybug și Chat Noir (Marinette și Adrien)

Capitolul 35: Mi-e teamă

Marinette povestește: 

Cum poate ceva atât de rău să se simtă atât de bine? Cum poate ceva atât de greșit să mi se pară firec de corect? Am o problemă gravă. Am spus că o să-l uit pe Adrien, dar tot continui să mă gândesc la el neîncetat, iar de Chat Noir mă îndrăgostesc cu fiecare secundă care trece. Nu mă pot opune. Inima mea a făcut alegerile pentru mine, dar mintea îmi spune altceva. Trebuie să opresc toată șarada asta aici, trebuie să încetez să-i mai rănesc pe cei din jurul meu când ei de fapt îmi vor binele. M-am ridicat de lângă el  cu sufletul plângându-mi. Voi regreta ceea ce voi face, clar, însă nu am altă cale. Măcar unul să supraviețuiască, măcar unul dintre noi să nu mai fie rănit. 

- Unde pleci? M-am întrebat și mi-a aruncat o privire confuză. 

  Am simțit cum inima mi se frânge în mii și mii de bucățele și cum pământul era la un pas de a-mi fugii de sub picioare. Bine, Marinette, acum e momentul. Spune-i. 

- Chat... Am inspirat adânc. Asta e... Noi doi... Am început să mă bâlbăi. 

   Mi-am trecut mâinile peste față încercând să mă calmez. I-am simțit mâinile calde poziționate pe spatele meu și m-a tras într-o îmbrățișare. 

- Ce s-a întâmplat? Mi-a șoptit tandru l-a ureche, iar eu mi-am înghițit lacrimile.

   Dacă nu fac asta acum, nu cred voi mai putea să o mai fac vreodată. Nu-mi voi mai găsi curajul necesar și probabil mă voi urî pentru asta. 

- Chat ceea ce facem noi e complet greșit, noi doi nu putem... M-a întrupt printr-o înclinare severă a capului. 

- Ba da putem, m-a contrazis el cu un zâmbet, unul dintre cele mai frumoase care mă făceau să-mi pierd mințile. Și-a așezat mâna în dreptul inimii. Nu pot schimba ceea ce simt aici, iar inima mea te cheamă pe tine, Marinette. 

  Tocmai și-a declarat iubirea pentru mine? Inima îmi bate atât de repede încăt sunt sigură că o să-mi sară din piept. Dar... Dar... Noi... Eu... Îl rănesc. Cum poate să mă iubească? Ar trebui să mă urască. Trebuie să mă urască. Cum poate simți acest sentiment pentru o persoană îngrozitoare ca mine? Am închițit în sec. 

- Dar cum rămâne cu Ladybug? S-a încruntat și și-a sprijinat fruntea de a mea, ajungând să fim la aceeași înălțime. 

- De ce  îți faci griji? Crezi că aș putea pleca vreodată de lângă tine? I-am simtit sinceritatea lovindu-mă în plin ca un val care m-a făcut să mă cutremur. 

  Asta credeam? Asta credeam cu adevărat în sufletul meu? Îmi e teamă că l-aș putea pierde? Da, îmi este teamă, doar că ar fi mai bine așa sau doar m-aș rănii de una singură? Nu știu ce ar trebui să fac. Sunt confuză si derutată. Îl iubesc, dar pentru cât timp o să o mai fac. Dacă e doar o iluzie, o încercare de a-l uita pe Adrien? Nu sunt sigură. Si din acest motiv nu-i pot face asta. 

    Adrien povestește:

   Ochii ei super albaștii ca cel mai întins ocean s-au întâlnit cu ai mei. Ador asta, felul în care mă privește. Văd ceea ce simte pentru mine. Oare ar putea să-l privească astfel si pe Adrien? Probabil nu simte nimic pentru cealaltă postura a mea si cel mai probabil mă consideră doar un prieten. Nu vreau să-i fiu doar un prieten, vreau să-i fiu mai mult de atât, vreau să o stiu lângă mine indiferent de consecințe. Nu o pot lăsa să se îndepărteze. I-am putut identifica nesiguranța reflectată pe chipul ei plăpând, chip pe care îl iubesc atât de mult. De ce nu vrea să ne bucurăm de aceste clipe de liniște? Și de faptul că suntem împreună? Însă știu că ea consideră că asta  ar fi greșit sau imoral pentru că eu o iubesc pe Ladybug si ea un alt băiat, însă ea e Ladybug și nu sunt dispus să o pierd pentru nimic în lume. 

- Marinette, nu te voi părăsi nici dacă mă vei obliga tu să o fac, i-am spus strângăndu-i șoldul în palma mea. Și nimic nu mă va oprii din a te iubii. 

   Nici mie nu-mi vine să cred ca aceste cuvinte au părăsit buzele mele. Acesta nu-i stilul lui Chat Noir, i se potrivește mai mult lui Adrien. Am simțit-o cum răsuflă cu greutate si și-a proptit capul de umărul meu. 

- Dar dacă ne vom rănii reciproc? A întrebat ea cu glasul tremurat. 

- Îmi asum orice risc, i-am răspuns sigur. Depinde doar de tine dacă vrei să continuăm. Și-a ridicat capul de pe umărul meu. 

- Mi-e teamă, motănel, mi-a zâmbit strâmb și eu am simțit nevoia de a o săruta pe frunte. 

   Doar de aș putea să-i absorb această frică de care vorbește și să o fac a mea. Nu suport să o văd astfel, măcinată, la un pas de a se frânge și a se sparge în mii și milioane de bucăți. Vreau ca eu să înfrunt toate astea, nu ea. Nu vreau să se îndoiască vreodată de sentimentele mele pentru ea, însă presimt că ceea ce fac e total greșit. Eu știu că ea e Ladybug, însă ea nu știe că eu sunt  Adrien. Dar, mi-e frică. Frică că aș putea-o pierde astfel, că nu m-ar mai putea privii ca acum. Nu pot lăsa asta să se întâmple. 

- Nu ar trebui, eu sunt aici, am încercat să o liniștesc. Și-a așezat capul pe umărul meu și am strâns-o în brațele mele. Te voi proteja până la capătul puterilor mele.