Ladybug și Chat Noir (Marinette și Adrien)

Capitolul 20: Poftim? Ce?

  Marinette povestește:

   Razele leneșe de lumină propagate prin fereastră m-au trezit. M-am ridicat în șezut și am privit ora indicată de ceasul de pe noptieră. 9:40. Fir-ar! Voi întârzia, ca de obicei. M-am grăbit la baie unde mi-am făcut rutina de dimineață, cu Tikky strigând la mine sa mă grăbesc. Mai aveam puțin și aruncam cu ceva după ea. Mi-am luat o pereche de blugi și un tricou lăsat pe un umăr și am fost gata. Însă neliniștile mele nu au încetat să existe. O să vorbesc cu Adrien. Cuvintele m-au lovit ca o găleată de apă rece în față. Nu voi fi capabilă să fac asta cu toate sentimentele care mă acapără doar când îl văd, dar într-un colț al minții știu că Chat Noir are dreptate. 

   Trebuie să-i spun, iar dacă nu simte la fel inima mea va fi rănită, da. Și totuși dacă nu o fac voi regreta că nu am făcut-o atunci când am avut ocazia. 

- La ce te gândești? M-a întrebat Tikky la fel de vioaie ca întotdeauna. 

- Vreau să-i spun Tikky, dar mi-e teamă. Mi-am lăsat privirea în jos simțind greutatea cuvintelor mele. Chat Noir are dreptate, sunt o fricoasă. 

  Nu-i voi spune niciodată. Și nici nu voi putea să-l uit și atunci ce voi face? Ce se va întâmpla cu mine? Ce se va alege de dragostea mea? Se va ofili, va deveni cenușă. 

- Nu, Marinette, m-a contrazis Tikky. Ești curajoasă și neînfricată, o super eroină 

  Ladybug e așa, Marinette nu. Sau poate că aici mă înșel. Poate ca sunt timidă doar în preajma lui Adrien , poate că mă pierd doar în prezența lui. Am îndesat-o pe Tikky în poșetă. 

- Merci, Tikky. Ea mi-a zâmbit dulce și am ieșit pe ușă. Mamă, tată am plecat, am strigat și am ieșit în strada pustie și încălzită de soarele dogoritor. E o vreme incredibilă și mi-ar plăcea să mă refugiez sub un copac, la umbră așa cum făceam când eram mică și să privesc. Doar atât. Și să las gândurile să mă poarte departe. 

   M-am oprit în fața clădirii impunătoare cu aspect de palat. Și interiorul ei arată asemeni unuia. M-a întâmpinat același portar, mohorât și încruntat. Nu cred că zâmbește niciodată, sau dacă o face tot încruntat rămâne. M-am oprit în fața lui și nu mi-a acordat nicio atenție ca și cum holbatul în zare ar fi cel mai interesant lucru. Jur că arată ca o statuie, nu trădează nicio expresie. 

 - Mă scuzați, Adrien Agrest m-a rugat să vin și... Mi-a deschis ușa cu miscări mecanice și m-a lăsat să intru. Bine, asta a fost ciudat. E ca un zombi umblător. 

     Oau! Acesta e singurul cuvânt pe ca-l pot spune. Totul e imens și prețios, de la mobila stilată până la coloanele ornamentate, scările care duc în camera lui Adrien și pe care am pășit atunci când deposedat-o pe Nathalie. M-aș pierde înt-o asemenea casă și mai mult ca sigur voi avea nevoie de o hartă. Mi-am dres glasul. 

- E cineva? Am auzit sunetul scos al unor pași la contactul cu marmura lucioasă, iar Adrien a apărut în capătul scărilor zâmbindu-mi. 

  Simt cum tot trupul mi s-a înmuiat, devenind elastic, iar inima mi-a ajuns în gât. Ăsta-i efectul nociv pe care îl are asupra mea. Trebuie sa gasesc o metodă de ale controla. A coborât scările, fiecare pas făcându-mi inima să-mi bată mai repede, până s-a oprit în fața mea. 

- Bună, m-a salutat cu zâmbetul transformându-i-se într-unul orbitor. 

- B-Bună! Am început deja să mă bâlbâi ca o idioată. Perfect. 

 Adrien povestește:

 Pare nesigură față de noapte trecută. O simt. E ca și când i-ar fi teamă de mine, însă sunt prietenul ei și nu i-aș face niciodată niciun rău. Am văzut-o înfruntând-o pe Chloe de atâtea ori ieșind învingătoare, am văzut-o de atâtea ori râzând alături de Alya, dar față de mine a rămas la fel, nesigură. 

- Adrien, nu vrei să mi-o prezinți și mie pe fată? Tata. El mai lipsea din toată situația asta. Nu am de ales. Privirea mea a întâlnit-o pe-a lui Marinette, dar ea era prea ocupată să se uite la tata ca să-mi mai dea și mie o importanță. 

- Mda, ea e Marinette Dupain Cheng. I-a luat mâna și i-a sărutat-o galant și am put observa cu Marinette a roșit. E așa adorabila. 

- Aceea Cheng? Sabine Cheng? Marinette a scuturat din cap uimită ca și mine de altfel. De unde-i știe tata numele mamei lui Marinette. Semeni atât de mult cu ea, atât de inocentă și blândă. Aș vrea să vorbesc ceva personal cu tine după ce terminați proiectul. I-a mai aruncat o privire lui Marinette, o privire din aceea analitică pe care o urăsc și s-a retras în biroul lui. De ce era așa de fascinat de Marinette? Bine, e o persoană încântătoare, însă e ceva mai mult. Oare mama ei și tata s-au mai cunoscut cândva? Mi-am înlăturat gândurile și m-am reîntors în prezent. 

  Marinette încă părea afectată de cuvintele tatălui meu așa că am apucat-o de braț. 

- Pe aici, am îndemnat-o să urce scara alături de mine. Era pierdută, iar starea ei de nesiguranță s-a accentuat. Vreau să o fac să aibă încredere în mine, să nu se mai închidă în ea în preajma mea. Cum voi face asta? Habar n-am, însă nici tăcerea absolută care s-a așternut peste noi nu ajută. Deci, ce mai zici, am întrebat-o și ea și-a ridicat capul ațintindu-mă cu ochii ei albaștri acvatici. 

- Păi... eu... am venit aici și... M-am oprit în loc și am luat-o de mână, degetele sale împleticindu-se cu ale mele. 

- Liniștește-te, Marinette. De ce ești așa emoțonată? Da, doar am văzut-o vorbind  în fața clasei, a școlii, a străinilor și acum se comportă astfel. Sper că nu te intimitez cumva? I-am făcut cu ochiul șmecherește. 

- Cum? Nicigând. Am deschis ușa camerei mele și am lăsat-o pe ea să pătrundă prima, iar eu am urmat-o.