Ladybug și Chat Noir (Marinette și Adrien)

Capitolul 34: Mă gândesc si la tine

  Marinette povestește:

  Aș vrea să-l refuz. Adică, da, am să o fac. Eu nu sunt o cântăreață. El e. Mi-am lăsat privirea în jos. Ce s-ar putea întâmpla? 1. Ar râde toată lumea de mine și s-a zis cu viața mea de liceeană și 2. Mă împiedic și cad pe scenă și s-a zis cu viața mea de liceeană. Ambele situații se sfârșesc exact la fel, dezastruos. " Dar nu ți se pare că e cam exagerat?" Poate, dar nu vreau să-mi asum riscuri. 

 - Te rog, Marinette! M-a strâns de umăr după care s-a ridicat. Știi ceva? Mai gândește-te, bine? Și apoi spune-mi ce ai hotărât. L-am văzut îndepărtându-se și luând-o agale spre ieșirea din parc. 

   Doar nu vorbește serios? Vocea mea nu e nici pe departe așa de superbă cum a spus el. Dar nu mă pot abține să nu mă gândesc la cum ar fi, cum ar fi să mă aflu în fața atâtor colegi, iar vocea mea să răsune în întreaga sală. Am râs de propia idioțenie. Mi-am așezat caietul pe genunchi și am început să lucrez la schițe de zor. Momentat am în plan, după numărul elevilor care vor participa 105 rochii. Da, știu un număr imens și de aceea îmi bazele în domnul Agreste și în tatăl lui Chloe căreia i-a mai trecut supărarea de ziua precedentă. M-am oprit când noaptea a început ușor, ușor să se aștearnă peste oraș, reducându-l la tăcere. Mi-am strâns toate instrumentele și m-am îndrepta spre casă. Strada era pustie și întunecoasă, doar pașii mei abia mai răsunând. Îmi apăreau în minte toate scenele de groază pe care le-am văzut în filmele horror și asta doar datorită Alyei. Am răsuflat ușurată când am ajuns în fața casei și m-am urcat rapid în camera mea. Nici nu am apucat bine să intru pe ușă că am dat de un motan care mi-a aruncat o privire inocentă. Mi-am înfrânat cu greu instinctul de a fugi înapoi pe ușa aceea. 

- Mi-a fost dor de tine, prințeso, m-a întămpinat el cu un zâmbet leneș, dar la fel de spectaculos. 

   Mi-am desfăcut jacheta și am aruncat-o undeva prin pat, așa am făcut și cu geanta. S-a repezit spre mine și m-am cuprins într-o îmbrățișare și eu mi-am așezat capul pe pieptul lui simțindu-i bătăile regulete ale inimii. Prezența lui îmi face bine, e benefică. Și mă bucur să îl văd.

- De unde vii la ora aceasta târzie. Nu știi că acum circulă tot felul de personaje care ar putea să te jefuiască, sau chiar mai rău, m-a certat el. Am zâmbit. Nu cream că voi ajunge vreodată să-l văd pe Chat Noir în ipostaza tipului grijului și extrem de protectiv. Mi-am trecut mâna prin părul său blond care-mi amintește de aur. 

- Și de aceea există super eroi ca tine și ca Ladybug, i-am replicat linistitor și el și-a înfășurat din nou mâinile în jurul meu. Uff! Am scăpat de o morală, am răsuflaytușurată. Și-a apropiat buzele de urechea mea simțindu-i răsuflarea caldă dezmierdându-mi pielea. 

- Dar asta nu te va scăpa de pedeapsă, a surâs drăcește pielea făcându-mi-se de găină. 

   Am înghițit în sec. Doar mie mi s-a părut că asta a sunat straniu. Mă simt de parcă mi-am semnat sentința la o moarte sigură și premeditată. M-a lipit cu trupul de el șoptindu-mi numele apăsat la ureche, simțindu-mi tot trupul devenind lichid și flexibil în brațele sale. Cum poate avea un asemenea efect devastator asupra mea? Sunt pierdută. 

- Pedeapsă? Am întrebat eu încercând să-mi recapăt controlul, deși vocea mea a sunat mult mai subțire decât ar fi trebuit.

    Am nevoie de controlul meu care se află undeva scufundat pe fundul oceanului Atlantic asemeni cuvintelor mele. Și de ce anume sunt pedepsită? Mi-am ridicat o sprânceană ascunzându-mi toate sentimentele năvalnice din interior. A zâmbit pe sub mustăți ca un prădător și panica a pus stăpânire pe mine. Asta nu-i a bună. Mi-a prins lobul urechii între dinți și a șoptit ademenitor. 

- Pentru că pot și pentru că îmi place, mi-a șoptit el la ureche, iar eu mi-am închis strâns ochii simțind furnicături până-n vărful degetelor de la picioare. 

   Atracția dintre noi era copleșitoare, doar că eu... Nu știu ce să fac. Am inima împărțită în două. Cum pot conviețui două părți atât de diferite în mine? Cum pot iubi două persoane atât de diferite și să simt că nu pot să trăiesc fără ele? Mor un pic câte un pic. L-am împins de lângă mie și el luat prin surprindere s-a păbușit pe spate pe pardoseală cu un bufnet. Sper doar ca părinții mei să nu fi auzit asta. Mi-i și imaginez găsindu-l pe Chat Noir în camera mea și făcându-si tot felul de scenarii în cap. M-a tras de mână ajungând lângă el, cu brațele noastre atingându-se. 

- Din cauza lui ești așa? Am observat urmele geloziei înfiripându-se pe chipul său, dar a încercat să o mascheze. Mă iubește întratât să fie gelos. Inima a început să-mi bată dureros în piept. Am dat afirmativ din cap. 

- Iar tu te mai gândești la ea? Am întrebat eu ochii noștrii întâlnindu-se. 

- Neîncetat, mi-a răspuns și un zâmbet i-a traversat buzele. 

   Un val de tristețe mi-a umplut sufletul, dar l-am alungat rapid, lăsând loc vinovăției. Îmi doresc ca pământul să mă închită în momentul de față, îmi doresc ca eu să nu fi existat. Nu pot să mă joc astfel cu sentimentele lui. Sunt o persoană îngrozitoare. El o iubește pe Marinette, dar o iubește și pe Ladybug, care sunt tot eu. 

- Dar mă gândesc  și la tine. Mi-aș dori să mă scufund în verdele acela orbitor al ochilor săi pentru totdeauna.