Ladybug și Chat Noir (Marinette și Adrien)

Capitolul 42:Te iubesc!

   Si tobele va rog: Marele final! Va multumesc ca m-ati sustinut pana in acest moment si sper din tot sufletul ca nu v-am dezamagit si ca va placut. 

  Marinette povestește: 

  - Fiule, mă simt atât de dezamăgit. a adăugat el, însa Adrien s-a strângat dezgustat. 

- Ce surprinzător, și eu, a spus sarcastic. 

   Poate nu o arată, dar îmi dau seama cât este de rănit. De aceea am preferat să nu-i spun absolut nimic, nu din cauza că nu aș fi putut să fac asta. Bine, și de asta,  însă simțindu-i durerea, clar nu aș fi vrut ca el să afle vreodată. 

- Vreau miraculoșii voștrii, mai am și alte lucruri de făcut și un program încărcat. Mi-am dat ochii peste cap. Așa ca să terminăm repede. 

  Cum poate să se poarte astfel cu propriul copil, unde-i afectivitatea, iubirea? Sau nu a simțit niciodată așa ceva? Și-a îndreptat din nou mâna plină de fluturii săi akumatizați, însă Adrien i s-a pus din nou în cale, protejându-mă. Cum nu am putut să-mi dau seama că e el. Dorința lui profundă de a-i apăra pe toți, de acolo trebuia să-mi dau seama. 

- Ca să ajungi la ea trebuie ma intai să treci de mine, a spus el printre dinții încleștați. El a început să râdă, un râs care mi-a făcut pielea de găină. 

- Propriul meu fiu vrea să mă înfrunte? A întrebat batjocoritor și am vazut cum Adrien se încordează pregatit de atac. 

- Da, oricum niciodată nu m-ai considerat ca propiul tău fiu, i-a raspuns el cu răceală și am observat o mică tresărire pe chipul lui Howk Moth. Acesta s-a repezit spre Adrien dorind să-l lovească, însă acesta era mult mai rapit și a reușit să-i evite lovitura, dar pentru cât timp? Trebuie sa fac ceva. 

- Buburuza miraculoasă, am strigat și în palma mi-a apărut mai multe biluțe de plastic. La ce ar trebui să folosesc eu astea? 

 Domnul Agreste și Adrien s-au lansat într-o luptă tată-fiu unde fiecare îi aducea acuze altuia, trebuie să opresc toată șarada asta. 

- Am făcut toate astea pentru voi, iar tu nerecunoscătorule... A strigat, însă  a fost oprit de Adrien. 

- Pentru noi? Care noi? Îi puteam vedea disperarea de pe chip. Eu nu ar trebui să mă aflu aici, mă simt ca un intrus care i-a aparte la problemele lor persoanale, de familie. Am stiut întotdeauna că ei nu se înțeleg, dar nu am știut că e așa de grav. Mama e moartă, a spus cu glasul chinuit, străpuns de durere. 

- Pentru voi, mi-am dorit puterea pentru voi, pentru ca așa ceva să nu se mai întâmple, a afirmat mâhnit. Voi nu mă ve-ți oprii! Și reluat atitutinea sumbră. 

- Da? Am întrebat si am lasat biluțele să alunece pe podea ajungând la picioarele sale unde s-a produs inevitabilul, a cazut, iar Chat Noir l-a imobilizat. 

- Gresești, am spus. În tot acest timp ai fost dușmanul fiului tău în loc să-i fi alături, asta ar face un tată. 

 Am vazut cum încearcă să se ridice, așa că m-am grabit și i-am smuls pandantivul de la gât, adică miraculosul său, el revenind la mormal. S-a ridicat năucit de joc, cu privirea pierdută, privire pe care și-a îndreptat-o spre Adrien, însă nu era una mânioasă. 

- Îmi pare rău fiule, dar eu nu am stiu că simți asta cu adevărat, și i-a oferit o îmbrățișare. 

  Un zâmbet mi-a apărut pe buze. Am reusit, am readus fericirea pe chipurile lor, însă asta e doar începutul. Ce se va întâmpla acum când toti îmi știu secretul, secretul pe care am încercat cu toate forțele să-l păstrez? Ce se va alege de mine? Voi mai putea să salvez Parisul după toate astea? Adrien s-a repezit spre mine și m-a strâns la pieptul său conferindu-mi aceeași siguranță ca întotdeauna. El. Mereu el. Și-a lipit fruntea de a mea privirile noastre intersectându-se. 

- Te iubesc, Marinette, a spus și eu am simțit cum inima începe să-mi bată mult mai tare dorind să-mi iasă din piept. 

  El tocmai mi-a marturisit asta? Iar eu tac ca o idioată. 

- Și eu te iubesc, Adrien, doar că mi-a fost teamă să îți spun. Mi-am lăsat privirea în pământ, însă el si-a plasat doua degete sub bărbia mea ridicându-mi-o. 

- Deci până la urmă am fost eu, a râs. Și eu care credeam că e Nathaniel. 

- Deci, l-am imitat punându-mi mâinile în șolduri, până la urmă am fost eu. Mi-a zâmbit și si-a apropiat chipul de al meu, între noi nemai existând nicio barieră. 

- Tu, tu vei fi mereu, și si-a lipit buzele de ale mele sărutându-mă. 

   Bătrânul povestește:

  Un final mai potrivit ca acesta nici nu ar fi putut să existe. Destinul trage  întotdeauna sforile pentru a pregătii ceva mai bun, el e cârmuitorul acestei lumi. Am zâmbit în sinea mea. Am facut alegerea corectă, miraculosii au ajuns pe mâna unor persoane care cu siguranță vor știi cum să-i folosească, iar în legatură cu miraculosul fluture a ajuns din nou la mine pentru a fi redistribuit unei persoane la fel de dedicată și curajoasă ca cei doi.