I want to remember

Capitolul 4

Am mai stat cu spatele la el până m-am mai liniştit, iar după acea m-am întors. În fața mea stă Ryan. Un Ryan zâmbind.

-Doamne... De ce te furişezi aşa?! M-ai speriat de moarte! spun punându-mi mâna pe piept

-Te sperii mai repede decât înainte... spune el zâmbind

-Stai, ce? Cum adică "Te sperii mai repede decât înainte"? Ce vrea să însemne asta?! spun eu imediat

-Păi.. Ştii ce?! Nu contează până la urmă... spun el înghițin în sec şi uitându-se în altă parte

-Ohh, ba da... Tu, tata şi domnul Harris îmi ascundeți ceva... Ce îmi ascundeți oameni buni? întreb ridicându-mi mâinile în aer

-Şi dacă îți spun ce? Tu tot nu o să îți aminteşti ceva, deci e o pierdere de timp! îmi țipă în față

-Doamne... Te urăsc! De ce naibii ai intrat în viața mea? Poate nu se întâmpla asta dacă tu stăteai darcului în casa ta minunată şi mă lăsai pe mine în pace! țip la rândul meu

Ryan mă priveşte cu ochii mari şi... Înlăcrimați? Îşi încrețeşte nasul, pufăie de nervozitate, se întoarce cu fața spre copacul de care am stat rezemată şi începe să îl lovească cu pumnii şi picioarele scoțând din când în când gemete de durere sau nişte mârâituri. Acum era momentul meu să îl privesc cu ochii mari. De ce o parte din mine vrea să se opreasca, iar alta vrea să îl lase să îşi continue prostiia care o face.

-Hei, heii... Ryan, opreşte-te... Şhht... spun şi îl prind de brațe şi se linişteşte De ce nu vrei să îmi zici ce îmi ascunzi?

Oftez şi rămân capitvă în îmbrățişare. Ryan era aşa de... Copilăros. Stă în brațele mele de parcă aş fi mama lui, dar nu e aşa. Mai stă şi în genunchi ca să mă poată strânge puternic.

Dintr-o dată îmi simt rochia umedă, Doamne, nu... Ryan plângea.

-Hey, hey... spun şi mă pun lângă el imediat ce scap din strânsoare. Nu plânge... De ce plângi?

-Pentru că nu îți aminteşti de mine, şi numai eu sunt de vină...

-Ce vină ai tu, şi ce trebuie să îmi amintesc mai exact? spun derutată

-De mine! De mine trebuie să îți aminteşti! tipă el Dar mi-am făcut-o cu mâna mea... Trebuia să fiu mai atent!

-Dar ce ai făcut?

-Din cauza mea ți-ai pierdut amintirile din primii doi ani de liceu... spune de parcă ar fi sugrumat

-Stai...şoptesc eu Din cauza ta nu îmi aduc aminte? Eşti un aşa nenorocit! Credeam că eşti un tip de treabă... Dar nu, trebuie să aflu că îmi făceai avansuri chiar dacă tu aveai deja o logodnică şi că numai din vina ta mi-am pierdut amintire pentru tot restul vieții mele! Ştii ce?! Nu vreau să te mai văd cât oi mai trăi! țip exasperată şi încep să merg spre casă

Sunt pe stradă, nicio maşină nu trece pe aici şi deja încep să mă sperii... De ce nu am putut să iau un taxi de la Ryan? Cap sec ce eşti... Am continuat să merg pe aleea lungă fără să fac nimic altceva. Picioarele drja înceapu să mă doară dim cauza tocurilor, aşa că mi le-am dat jos şi am început să merg în picioarele goale pe asfaltul rece. Casele îmi păreau toate la fel, nicio lumină aprinsă în nicio încăpere, nicio urmă de viață...

***

La un moment dat dau şi eu de propria casă, ceea ce m-a făcut să respir uşurată... Un lucru ce mă făcea neliniştită este încă prezent în interiorul meu, iar tata ştie ce răspunsuri caut... Intru în casă, îmi arunc tocurile, îmi pun poştea, boleroul şi cheile pe măsuța şi merg direct în baie. Încep prin a-mi da rochia jos, apoi lenjeria şi apoi am intrat în duş. Mi-am spălat părul, corpul pentru a doua oară azi, dar nu contează... Când ies mă şterg atentă, îmi iau un prosop şi îl fac ca un turba şi îmi iau halatul meu pufos pe mine şi mă îndrept spre camera mea încercând să nu fac zgomot. O dată ce mă aflu în camera mea mă îndrept spre şifonier şi îmi scot o perche de boxeri negri şi un tricou bărbătesc pe care nici nu ştiu de unde îl am, dar mă simt bine în el.