I want to remember

Capitolul 20

-Poftim? Despre ce vorbeşti, fiul meu nu ți-ar ascunde aşa ceva, spune mama lui cu mirare în glas.

-Vrei să îți aduc doctorul? Vrei să auzi de la el asta? Nu aş minți în legătură cu viața mea sau a copiilor, spun eu printre dinți uitându-mă la ea.

-Şi de ce te-aş crede? Nu eşti decât o fată răsfățată, spune ea cu un ton superior.

-Eu?! Eu sunt răsfățată?! Mama mea a murit de cand aveam 12 ani, a trebuit să îmi cresc fratele, tatăl meu era mereu la serviciu, anul acesta a murit tatăl meu şi am aflat că sunt însărcinată cu un idiot pe care îl iubesc! Deci, care e răsfățata de aici? Eu sau Miss "E logodnicul meu" aici de față?

Tipasem, țipasem atât de tare încât făcusem furori printe asistente, dar nu îmi păsa! Eram nervoasă, obosită şi nu mai acceptam un pic de batjocură din partea acestei femei, acestei întruchipări ce îmi sfâşia trupul şi inima, încercând să mă facă bucățele.

După explozia mea totul a fost de parcă nimeni nu mai avea glas, nimeni nu putea să mai scoată un cuvânt, iar toate privirile erau îndreptate spre mine, chiar şi a lui Ryan.

-I-am ascuns asta, mamă! I-am ascuns asta pentru că îmi era frică! Îmi era frică să nu se panicheze sau să îi avorteze, spune Ryan privindu-şi mâinile.

Declarația lui Ryan se simte ca un cuțit înfipt fix în inimă! Picioarele mi se duc în spate până în peretele. Respirația mi se accelerează, iar capul începe să îmi vâjâie. În capul meu se aude numai "I-am ascuns asta", şi are un ecou puternic. Inima începe să-mi bată cu putere, iar picioarele nu le mai simt. În jurul meu pot auzi o agitație, dar este prea greu de auzit. Un junghi pornit din pântece mă face să țip, apoi să cad ca mai apoi să îmi aud numele strigat şi alte contracții apărându-mi!

Ryan's POV

O vedeam, o vedeam cum rămânea fără aer, vedeam cum se chinuia, dar mama mă obliga să stau în pat, când am văzut că a țipa, iar apoi a căzut m-am ridicat, nu o pot lăsa aşa. Îi iau capul şi i-l pun în poata mea, ca mai apoi să strig la doctori. Davina avea ochii strânşi din cauza durerii, iar eu nu ştiam cum s-o liniștesc, îi şopteam cuvinte dulci, iar când îi ziceam că totul o să fie bine mârâia spre mine. O veşnicie, după mine, a durat până cineva a venit şi a luat-o, dar fără să îmi dea vreo explicație a plecat.

-Plecati, strig eu mai furios ca niciodată.

-Poftim, spune mama mirată, dar şi întreabă.

-Plecați, toți! Nu vreau să vă văd în fața ochiilor, strig din nou, iar apoi mă duc spre Amanda. Ăsta nu e copilul meu, aşa că nu încerca să mi-l bagi pe gât, ai înțeles?

-D-da, spune ea, înghițind în sec şi pleacă împreună cu restul.

Îmi iau papucii ce trebuie să îi port şi merg spre recepție, iar apoi sunt îndreptat spre salonul în care se află Davina.

-Îmi puteți explica ce se întâmplă, intreb eu asistentele.

-I-am făcut un ECO pentru a fi siguri dacă intră sau nu în travaliu şi dacă s-a întâmplat ceva ca să îi dăm tratament. Ea intră în travaliu, iar cum sarcina are numai 24 de săptămâni, trebuie să îi facem o injecție ce le va forța plămânii să se dezvolte şi nişte pastile pentru întârzierea travaliului, sper că v-am lămurit, spune asistenta rapid.

Davina's POV

Durerea era chinuitoare, asistentele mai treceau din când în când să vadă "cum mă simt", normal că nu mă puteam simți bine! Trebuie să nasc, iar bebeluşii mei nu au decât 24 de săptămâni! Frica îmi este mai mare decât durerea, frica era ca nu cumva micuții mei să nu pățească ceva.

-Domnişoară Claire, noi vă vom băga în operație, iar cum este o naştere extrem de prematură o vom face prin cezariană, aşa că vă rog să semnați aici, spune apoi îmi întinde nişte foi.

-Aveți atât de mult noroc că nu pot citi în momentul de față, mârâi şi semnez.

***(nu mă pricep la momentele facerii)***

Stau stresată de mai bine de douăzeci de minute. Ryan i-a văzut, chiar la ei este acum, dar eu nici măcar nu ştiu ce sunt! Nici la nume nu m-am gândit! Este atât de supărător şi deranjant! Operație idioată! Tot ce ştiu este că bebeluşii mei sunt la terapie intensivă!

-Sunt băieți, aud dintr-o dată vocea lui Ryan.

-Poftim?! Băieți...

-Da, doi băieți atât de micuți, spune fericit şi arată un mărime cu mâinile.

-Stai, stai, stai! Ce zi este?!

-Doamne, nici măcar ziua nu o ştim la ce emoționați suntem, spune şi se uită la telefon. Este două-zeci-şi-patru decembrie!

-Ajunul, uimitor, eu îmi patrec Crăciunul în spital... Iar copiii mei s-au născut în ajunul Crăciunului! Multe lucruri s-au întâmplat...

-Şi ce nume le punem, întreabă el, punându-se la picioarele mele.

-Păi... Nu ştiu, Jake, îl întreb eu.

-Steven?

-Steven şi Jake Harris! Frumos, zâmbesc eu. Abea aştept să mă ridic de aici, dar "nu am voie sa fac efort", spun strâmbându-mă şi mimez nişte ghilimele în aer.

-E pentru binele tău, plus, totul a decurs bine, chiar şi la 24 de săptămâni copiii sunt bine şi sănătoşi la fel ca tine!

Un tuset se aude de la intrare, acolo stătea doctorul cu nişte fişe în mână.

-Felicitări, domnişoară Claire! Ați născut nişte băieței sănătoşi, au 34 respectiv 35 de cm şi 650g . Doriți să îi vizitați?

-Domnule Doctor, cum puteți să mă  întrebați asta? Normal că vreau să îi văd! Sunt copiii mei, nu am avut şansa să îi văd pentru că "mai aveți unul de născut", spun eu rapid.

NEEDITAT