I want to remember

Capitolul 19

-Alo?!

-Davina, întreabă vocea de la celălalt capăt.

-Da, eu sunt!

-Sunt Miranda... Vino la spital, Ryan s-a trezit şi vrea să te vadă, spune ea şi aud cum înghite în sec.

-Vin cât de repede pot, spun apoi închid.

Îmi iau rapid nişte haine haine din vechiul meu dulap, iar tot ceea ce am găsit, să îmi şi vină, au fost o pereche de colanți şi un tricoul larg, de al lui Ryan. Îmi iau telefonul ce il aveam la încărcat, lucrurile ce le mai aveam la mine şi fug, la propriu, într-un suflet la spital.

Când ajung la spital mă îndrept spre salonul lui Ryan, cu adevărat, era treaz. Vorbea cu Amanda, mama şi tatăl lui.

-Doamne, Ryan, te-ai trezit, exclam fericită şi îi sar în brațe, îmbrățişându-l puternic.

-Davina, eşti bine?! Doamne, nu te-am rănit nu?! Accidentul ăla nu ți-a făcut nimic, nu, spune el panicat cercetându-mă.

-Ryan, nu am fost implicată în accident!

-Ba da, eram aşa fericiți, dar tirul ăla... Credeam c-o să mori, că o să mor...

Înghit în sec şi clipesc rapid. Doar nu... Doamne...

-Nu Ryan, sunt bine, chiar foarte bine, tu eşti bine nu, întreb şi îi zâmbesc.

-Da, sunt bine! Mă bucur că şi tu eşti bine, îmi zâmbeşte şi mă sărută pe frunte.

Zâmbesc şi îmi închid ochii, stau liniştită apoi la pieptul lui şi asta mă face să mă simt mult mai protejată. Ryan mă dă din brațele lui şi se uită cu ochii mari la mine.

-Ce s-a întâmplat, îl întreb panicată.

-Tu, te-ai îngrăşat!

Când îi aud replica încep să râd, aproape să râd cu hohote, dar mă abțin.

-Nu Ryan, nu m-am îngrăşat. Sunt însărcinată.

-Poftim?!

-Sunt însărcinată, Ryan, cu tine...

-Dar noi nu am făcut nimic, ai 17 ani, la naiba, strigă el revoltat.

-Ryan, nu am 17 ani, am 22!

-Nu, strigă mama lui la mine, întorcându-mă cu fața la ea, în aşa fel încât mă ridică de pe pat şi ajung jos la podea.

Mâna mea se duce direct pe pândec, dar capul meu este lipsit de apărare, iar acesta face contact dureros cu gresia de pe jos. Mâna mea se duce la locul lovit, din instinct, ca mai apoi să simt un lichid cald pe ele. Încerc să mă ridic sub privirile tuturor, ca mai apoi să îi dau mâna lui Ryan, el fiind singurul care m-a ajutat.

Mă uit în jur şi observ că singurul care se uită la mine normal este Ryan, restul se uită cu o ură la mine, de parca m-ar putea ucide cu privirea.

Îmi iau mâna din cea a logodnicului meu, care nici măcar nu ştie ce vârstă are şi plec din salon, iar pe hol dau nas în nas cu o asistenta ce se uită terefiată la mine.

-Domnişoară, sângerațiați!

-Hai, nu mai spune, nu ştiam... spun dându-mi ochii peste cap.

-Să mergem la un doctor, spune ea apoi mă prinde de mână şi face slanom printre oamenii.

***

-Domnişoară Claire, ar trebui să aveți mare grijă de dumneavoastră, îmi soune revoltat. Sunteți foarte slăbita!

-Normal că sunt slăbită! Nu am mai mâncat de ieri de la prânz şi mai sunt şi însărcinată.

-Mi-am dat seama că sunteți însărcinată, dar faptul că nu ați mâncat mă face să fiu cu mult mai înțelegător cu faptul că ați căzut.

-Nu am căzut, ci am fost dărâmată, eidic eu vocea deja enervată.

-Cum spuneți, oricum va trebui să iei pastilele astea, spune şi îmi întinde o foaie pe care sunt scrise nişte denumiri de vitamine.

-Mulțumesc, şi îmi pare rău că m-am purtat atât de oribil cu dumneavoastră adineauri... Sunt doar stresata, obosită, iar situația în care mă aflu mă depăşeşte total.

-Nu este nicio problemă, dar nu ar trebui să vă mai stresați atât, puteți face ră copiilor! Şi în acelaşi timp şi dumneavoastră, sunt lucruri pe care iubitul dumneavoastră, la control, m-a pus să nu vi le spun.

-Poftim?! Care sunt acelea, întreb eu interesată de subiet. Oare ce l-ar fi dus pe Ryan în această situație?

-Păi la primele verificări cu mine, puteam jura că uterul tău nu poate susține sarcina...

Deci sarcina asta îmi pune viața în pericol, iar el nu avea de gând să îmi spună?! Normal că nu aş fi avortat, sunt copiii mei, dar nici nu a trebuit să ascudă asta față de mine. Tot ce simt acum este doar furie, o furie extrem de mare, pentru că a ascuns asta de mine! Cum poți face una ca asta iubitei tale? Cum să nu îi spui că sarcina pe care o duce poate să îi curme viața?

Mă dau jos de pe salteaua tare şi incomodă a micului pătuț şi păşesc nervoasă către salonul în care se afla Ryan.

"Cum poate crede el că are dreptul de a-mi ascunde un amănunt importat despre viața mea?" Spune subconştientul meu, şi tare aş vrea să îi răspund, dar nu am unul.

Imediat ce am ajuns în salonul lui Ryan, nu mă interesează că este şi familia lui de față, îl pocnesc imediat peste obrazul stâng, iar acesta se uită întrebător la mine.

-Cum ai putut face aşa ceva? Nu îmi pasă că nu îți aminteşti, la dracu, chiar nu îmi pasă că eşti amnezic! Cum ai putut să ascunzi de mine că sarcina asta îmi e letală? Cum ai putu crede că eu voi avorta copiii, pentru că alt lucru care să te facă să nu îmi spui că nu pot duce sarcina nu este! Eşti un mare tâmpit, mincinos, idiot Ryan Harris! Nu pot să cred că te iubesc si la dracu, nu pot să cred că sunt însărcinată cu tine! Vreau să îmi amintesc naiba de ceea ce s-a întâmplat în accident ca să te pot urâ o dată, la naiba, strig eu, descărcându-mi toți nervii şi spunândui toate ofurile ce mă apăsau pe suflet.

Pot să jur că am sentinta semnată de voi către moarte, dar îmi pare rău că nu am mai postat în ultimul timp. Nici capitolul ăsta nu este cine ştie ce strălucit, dar totuš sper să vă placă. ŞTIU CĂ ESTE SCURT, DAR MĂ VOI REVANŞA EU, CÂNDVA, CRED.

*NEEDITAT*