I want to remember

Capitolul 17

A trecut o luna... O luna plină de la ultima vizită făcută părinților lui Ryan. Am aflat că am gemeni... Cănd ne-a spus Doctorul eu am ramas mască, iar Ryan a leşinat. Pur şi simplu a căzut din picioare... Acum sunt din nou în apartamentul lui, doar că de data asta el nu este aici, este la munca.

Stau în fața oglinzii şi mă privesc, sau mai bine spus îmi privesc mica umflătură a abdomenului meu. Dintr-o dată o bubuitură puternică se aude dinafara apartamentului, panicată scot capul pe geam.

-Ryan!

Strig când văd maşina iubitului meu împinsă la propriu, ca mai apoi să intre într-un copac, înşfac rapid cheile, portofelul, telefonul si un hanorac şi cobor rapid, chiar dacă cercetarea mea durează mult.

Când ajung la fața locului văd că poliția a şi ajuns, iar cei ce priveau nu mă lăsau să trec de banda cea galbenă.

-Lăsați-mă să trec, sunt iubita lui, pentru numele lui Dumnezeu, strig şi trec pe sub bandă.

-Domnişoară, nu aveți ce căuta aici, îmi atrage atenția un ofițer.

-Cel lovit este al dracului iubitul meu, aşa că nu mă faceți să stau departe de el, spun cu ochii înlăcrimați, mâna stângă pe abdomen şi cea dreaptă îl amenința cu degetul.

-Atunci ne puteți da mai mult detalii despre el fără să mai căutăm printre actele asupra lui, spune el scoțând din buzunat un pix şi un carnețel.

-Ryan Harris, 24 de an! De altceva nu mai aveți nevoie, adaug eu când observ că l-au scos din maşină şi îl conduc pe o targă spre ambulanța.

-Nu aveți dreptul să veniți cu noi, mă opreşte o asistentă.

-E a nu ştiu câta oară, dar sunt iubita lui, îi port copilul, aşa că am dreptul să fac ce naiba am eu chef, mai ales când vine vorba de tatăl copilului meu, ai înțeles?!

Dă aprobator din cap şi mă ajută să mă urc. Mă aşez pe o băncuță prinzându-l pe Ryan de mână.

-O să fie bine, scumpule, o să îi vezi pe gemeni, numai să fi bine, spun eu lăsând adevăratele lacrimi să iasă la iveală.

-Domnişoară, iubitul dumneavoastră va fi în regulă, bine? Trebuie să vă calmați, puteți face rău copiilor, îmi atrage asistenta atenția, iar eu îmi sterg lacrimile ştiind că are dreptate.

Continui să-l țin de mână pe Ryan chiar ş atunci când îl duc în spital spre camera de operație, doar că la intrarea acesteia nu mă lasă să intru. Mă aşez pe scaunele special amenajate, fiindcă deja începe să se învârtă totul în jurul meu. Nici nu ştiu ce s-a întâmplat total, doar faptul că a avut un accident de maşină. Nu mi-am dat seama că trebuia să aflu mai multe despre cum s-a întâmplat accidentul. 

-Argh, de ce nu pot gândi normal în momentul ăsta?! Sarcina asta mă dă complet peste cap, spun eu cu mâinile în păr.

Îmi dau jos geaca de pe brațe şi mi-o pub ca pe o pătură pe mine şi încep să aştept. Presiunea aplicată unerilor mei se simte atât de grea şi e obositor. Dacă Ryan pățeşte ceva cred că voi fi dărâmată, şi la propriu şi la figurat. Dacă e rănit grav şi va rămâne paralizat? Dacă ajunge să uite, exact ceea ce am făcut eu? Atunci clar nu voi mai acea ce face, iar familia lui m-ar obliga să ies din viața lui si să îmi cresc singura copilul. Oh... Doamne...

-Doamna... După cine aşteptați, mă întreabă un asistent.

-Iubitul meu, Ryan Harris, a fost adus acum aproximativ o oră... Ştiți ceva despre starea lui?

-Da, îmi pare rău că vă spun asta, dar se pare că a intrat în comă datorită lipsei oxigenului la creier.

-Poftim, strig eu.

-Nu vă îngrijorați, este doar o leziune cerebrală anoxică, ar trebui să îşi revină rapid, mă linişteşte el.

-Deci nu o să aibă amnezii sau lucruri de genul acesta, nu, mă asigur eu.

-Nu vă pot asigura de asta, nu s-a trezit să ne dăm seama de starea lui psihică, dacă  doriți să îl vedeți puteti intra, e în salonul... 97, îmi spune el.

-Mulțumesc mult!

Nu aştept niciun acord de la el şi am pornit spre salonul numărul 97. Când observ că am ajuns la salonul 85 încep să alerg uitându-mă la numerele saloanelor, iar când ajung la salonul lui îmi trag răsuflarea şi intru ca mai apoi să mă blochez.

Stă întins pe patul acela micuț, cu mască de hidrogen, o perfuzie care îi conduce glucoza în sânge şi aparatele conectate la el ce sot bipăitul acela ce mă asigură că este în viață. Lacrimile uscate sunt acoperite de altele noi si apoi mă aşez pe fotoliul de lângă patul lui, luându-i mâna într-a mea.

-Ryan, ştiu că o să mă auzi... Nu îți voi umple capul cu "vei fii bine", pentru că ştii şi tu asta deja, dar în schimb îți voi spune că trebuie să te faci bine, dacă nu pentru mine, măcar pentru gemeni. Asta...

Sunt întreruptă când doi ofițeri de poliție îşi fac prezența în salon, iar eu mă ridic.

-Bună ziua, domnişoară...

-Claire, spun eu, ce doriți?

-Suntem aici să vă întrebăm dacă veți depune plângere împotriva celui ce a provocat accidentul şi să vă aducem lucrurile ce se aflau în maşină, îmi spune unul.

-Nu o să depun plângere...

-Dar... spune celălalt.

-O să fie dat în judecată, adaug eu.

-Cum doriți, spune el. Îi vom suna avocații domnului Harris.

-Vă mulțumesc, spun după care iau cutia din brațele unuia dintre ofițeri.

-Acestea sunt lucrurile care le-a avut în buzunare...

-Mulțumesc oricum!

Ofițerii eliberează sala, iar eu mă pun înapoi pe fotoliu deschizând cutiuța. În aceasta se află telefonul lui, cheile, nişte hârtii împachetate şi... Oh Doamne... O cutiuță mică şi roşie. Mâinile îmi umblu tremurânde pe materialul de catifea al acesteia şi îl deschid. Un inel din argint cu un şir de pietre prețioase unul după altul până la jumătatea acestuia. Îl scot din cutie şi mi-l pun la deget. Lacrimile mă fac să mă înnec din nou. Iau foile împachetate neîngrijit şi mă uit să văd despre ce e vorba... Un fel de scrisoare?!

NEEDITAT!