Miracolul

capitolul 21

** Deci acesta e ultimul capitol. Stii ca nu prea va placut povestea, stiu ca nu a fost cine stie ce, stiu ca ati citit-o din plictiseala, dar prefaceti-va si voi ca va placut, va rog eu fromos, asa ca un cadou de craciun :D. **

    Cap 21

       Trecuse un an de la plecarea lui John dar Laura nu incetase sa sa ii viziteze mormantul, sa ii exprime furia atunci cand Alexander si Anna ao necajeau, sa isi exprime bucuria atunci cand facea fel si fel de lucruri marunte, care pe ea o inveseleau, sa isi verse lacrimile atunci cand era trista sau pur si simlu sa vorbeasca nonstop despre niste chestii banale.

      -Iata ca am scapat din nou de ochii prietenilor si am venit sa te stresez ca o buna prietene ce sunt, spuse Laura si se ajeza langa mormant.

       Chiar daca Sally, James, Pink, Julian si Oscar ii erau foarte buni prieteni, nici unul dintre ei nu stiau de ce Laura disparea asa in fiecare zi si unde se ducea ea. Ellie se dovedi o prietena foarte buna si nu spuse nimic celorlalti despre John, dar inca se simtea vinovata ca i-a rapit bucuria Laurei.

     -Azi se implineste un an de atunci, sopti Laura in timp ce puse o floare la mormantul celui ingropat, dar tu stiai deja asta. Nu-i asa, o tu, atotstiutorule?

      In momentul in care rosti cuvantul "atotstiutor", pe fata fetei se largea un zambet dulce, un zambet al melancoliei. Ii amintea ca John vroia mereu sa ii dovedeasca ca el le stie pe toate si uneori chiar ii reusea, dar de cele mai multe ori dadea gres. Oh, ce vremuri.

     -Normal ca stiai, isi raspunse ea la propria intrebare, doar acum esti acolo sus, de unde poti sa vezi intreaga lume si unde nu ai alceva de facut decat sa critici lumea. Hai, recunoaste, stiu ca adori sa fii acolo si sa te uiti la mine cum sufar de dorul tau. Iti place la nebunie ca tu sa stai pe un nor pufos si eu sa stau langa piatra asta nenorocita povestindu-ti cat de dor imi este de tine. Idiotule! acel ultim cuvant rasuna in tot cimitirul si Laura  spera sa ajunga si la urechile acuzatului. Nu de alta dar sa isi aminteasca de vremurile frumoase.

    -Aceasi intampinare calduroasa ca de fiecare data, aceasi voce bine cunoscuta rasuna in urechile Laurei, acelasi sarcasm atat de iubit, Aceasi isi intoarse privirea, nu ii venea a crede era..., era..., era.... Alexander?

    -Ce naiba cauti tu aici, microbule? intreba Laura cu furie  si daca privirea ai ar fi putut ucide intrusul ar fi fost mor deja. In mintea Laurei Alexander era ca o ciuma si facea tot posibilul sa il evite. El nu avea ce cauta in locul asta, el investea linistea acestui loc, el chema demonii sa distruga locul asta si cel mai rau el era iubitul Annei.  Nici in  ruptul capului el nu avea ca cauta pe aceste pamanturi sfinte.

    -Mai usor cu nervii, papusa, spuse Alexander pe un ton arogant  care o facea pe fata sa fiarba din ce in ce mai tare. Vezi ca tulburi linistea mortilor...

    La acest comentariu, acuzata se pregatea sa  il bombardeze pe intrus cu atatea cuvinte grele, astfel incat sa se simta si ea bine, dar in acel moment se gandi la John. El o invatase mereu sa nu isi piarda calmul si sa ii ignore pe cei care o streseaza.

   -Spune de ce esti aici, Alexander, ca la cat de credincios esti tu, nu cred ca ai venit aici sa te rogi, spuse Laura si astepta un raspuns in timp ce batea din picior, facand un zgomot enervant.

   -Mda, ai dreptate, raspunse Alexander parca nepasator,pai sa iti spun care e treaba....

   -Astept, sa stii ca am toata ziua la dispozitie, defapt Laura se grabea si a avut grija ca prin tonul vocii ei sa se inteleaga asta.

    -Pai ma stii ce ti-am zis anul trecut, in excursia aceea de la munte? intreba Alexander aproape soptit, parca fiindu-i frica de reactia pe care o va avea Laura.

    -Noi, si fata puse accent pe "noi", nu am vorbit in acea vacanta, mi-ai fi stricat intreaga bucurie.

   -Iti amintesti ce ti-am zis dupa ce ti-ai revenit din accident, atunci pe balcon, continua Alexander fara a lua in seama remarca fetei.

   -Ma, vierme, ea incepea sa isi piarda calmul, tu nu intelegi ca noi doi nu am vorbit..., Laura se opri deoarece prin cap ii trecu o  dezlegare a vorbelor lui Alexander. Singurul cu care vorbise ea dupa accident fusese...John? ingana fata. Tu esti?

  Chiar daca Laura rostise intrebare cu voce tare, ea nu mai era atenta la raspuns si in mintea ei sa dadea un adevarat razboi. "Nu are cum sa fie  el, els-0a dus..." spunea partea logica a  ratiunii ei;  "el e, cum alfel se explica..." rasuna vocea dorintei de al ragasi pe John. In capul ei era o adevarata catastrofa, nu stia ce sa mai creada, nu stia ce sa mai faca. Sa planga? De ce ar face asta? Sa fuga? Da, era o idee buna, dar unde ar putea merge? Sa ingnore sentimentele? Credea ca aceasta era cea mai convenabila obtiune.

    Atunci cand se trezi din propriile-i ganduri, Fta se uita la cel din fata ei. El se apropia incet, cu pasi marunti si cu o frica imensa. Puteai sa citesti pe fata lui firava, cu trasaturi de copil, o singura intrebare care il framanta "sa o fac sau sa nu o fac?" In cateva momente gura lui alexander era langa urechea ei si apoi ii sopti usor:

  -Esti singura pe care am iubit-o, o iubesc si o voi iubi, la aceste cuvinta fata tresari si un fior ii invadase trupul. Nici tu nu ai prevazut asta. Nu-i asa? dupa aceasta replica John zambi, cu acelasi zambet pe care il avea si atunci cand era practic transparent.

  Lacrimi fierbinti se scurgeu pe obrazul fetei. De ce plangea? Nici ea nu stia, dar ii facea bine. Ea isi lua o lacrima de pe obraz si o intinse spre el, api spuse:

   - Vezi John? Acestea sunt lacrimi de bucurie. Sunt lacrimi pentru tine, pentru tine John. Baiatul nu mai apuca sa spuna nimic deorece imediat buzele ii fura astupate, era primul lor sarut, era un sarut atat de ravnit de fiecare dintre ei si totusi nerealizabil  pana in acel moment.

   Fulgii mari ai iernii incepura a cadea asupra lor ca un val protector ce incerca sa le apere iubirea iar cei doi indragostiti se pierdura in albeata rece. Nu le mai pasa de nimic alceva ce era in jurul lor. Acum erau dor ei doi si restul lumii neinsemnate.

***

  -Si pana la cum ai reusit sa revii? intreba Laura nedumerita

  -Pai cand am ajuns la judecata de apoi, am cerut o adoua sansa, dar mi sa spus ca aceasta se face doar cu acordul Lui. Peste cateva minute a aparut si El si m-a intrebat care imi sunt cererile. Eu i-am spus totul si El mi-a spus ca nu ma poate trimite inapoi in corpul meu pentru ca erau doar niste oase asa ca mi-a spus sa imi aleg un corp. Eu l-am ales pe a lui Alexander ca oricum facea umbra pamantului degeaba.

  -Corect, aproba Laura fara nici o retinere, ar ce ti-a luat atat de mult sa apari?

  -Pai aco eu am stat foarte putin dar cand am ajuns pe pamant mi-am dat seama ca trecuse un an deci, nu e vina mea.

   Laura il lovi cu putere pe John si apoi dadu o explicatie plauzibila "Asta e pentru ca m-ai lasat sa fiu dsraguta un an intreg si pentru ca ai plecat fara a ma anunta"