Nu-ti fie frica de ceea ce simti

Cap XXXVI- Așa a început totul...

Incerc sa-mi deschid ochii, iar imaginile devin din ce in ce mai clare. Însă lumina albă a încăperii ma face sa imi mijesc ochii pentru a putea distinge ceva.

"Domnișoara, cat ma bucur ca v-ați trezit. Chiar incepeam sa ma îngrijorez. Cum va simțiți?" Ma intreaba domnul in halat alb, cel care sta in fata patului pe care ma aflu.

"Cred...bine..." Ii spun, fiind inca amețită.

"Sunteți bine, ați avut doar o cădere de calciu, iar starea de greață se datorează stării de stres pe care o aveti. Va veți reveni curând. Cand va voi lasa sa plecați, impreuna cu domnul, va voi prescrie si o serie de vitamine pe care trebuie sa le luați." Imi spune privindu-ma fix.

"Dar, copilul?" Ma trezesc vorbind si simt cum ma cuprinde panica.

"Copilul este bine, domnul de la ginecologie v-a facut o radiografie si un control, in timp ce dumneavoastră ați fost in starea de insconatienta, in urma leșinului pe care l-ați avut. Va anunt cu mare drag ca aveti un băiețel cat de poate de energic si de sanatos. Sarcina decurge bine, nu ar trebui sa va faceti griji." Imi spune si apoi ii strange mana lui Damon si pleacă din salon, lăsându-ne singuri.

"Eu ti-am zis ca seamănă cu tine." Ii spun lui Damon, strâmbând din nas.

"Dar eu tot unic raman." Imi spune si scoate limba la mine. "Ia spune, mergem acasa?" Ma intreaba, trăgând un scaun langa pat si ma privește atent. Ceva sigur e schimbat la el, puteam sa bag mana in foc pentru faptul ca nu va sta in preajma mea si cu siguranța ca nu ar fi spus el sa mergem acasa.

Nu spun nimic ci doar afirm cu o înclinație a capului. Nu sunt in stare sa ma contrazic cu el, sper doar ca venirea copilului sa ne apropie si sa fim din nou cei care eram in liceu, cei doi adolescenți  care se iubeau ca niste nebuni si uitau de trecerea timpului.

La scurt timp apare in salon doctorul cu fisa de externare in mana. Damon o semnează si ii strange mana doctorului, bolborosind ceva, însă nu-l pot înțelege. Ma simt inca amețită, dar nu am nici cea mai vagă idee de la ce sunt asa. Imi e greu sa ma orientez, ma misc susținuta de mana lui ce imi înconjoara talia. Pășesc pe usa spitalului, ieșind in aerul îmbâcsit de nocse al orașului. Ma îndrept cu el spre masina neagră pe care o deține de cand ne-am reîntâlnit in orașul asta.

Urc pe scaunul din dreapta, in timp ce el pornește masina si pleacă usor de pe loc. Liniștea devine asurzitoare si aerul sufocant ma face sa devin anxioasa. Sigur se intampla ceva, iar asta ma înspăimântă.

La scurt timp ajungem la hotelul unde stam, urcam in apartamentul nostru si primul lucru pe care vreau sa-l fac este sa ma întind in pat, ceea ce si fac, fara a da vreo explicație pentru plecarea mea brusca de langa el. Nu comentează, ci isi schimba direcția spre biroul sau.

"Ma gasesti in birou." Spune scurt si apoi dispare, fara a mai spune altceva.

Oftez scurt si iau cartea de pe noptiera. Era o carte de dragoste, pe care am început sa o citesc atunci cand el isi făcea veacul prin cine stie ce locuri, in timp ce eu stateam in casa. De cand am ajuns aici nu am iesit in oraș, nici macar pentru o plimbare. Citesc o pagina, însă nu am nici un chef, las cartea înapoi pe noptiera si ma ridic in capul oaselor. Ma ridic din pat si ma îndrept alene spre biroul lui. Nu spun nimic, doar il privesc cum răsfoiește niste carti destul de groase, ascultându-l cum oftează din cand in cand, dupa care scrie tot felul de lucruri pe foi. Pare stresat. Il cred. Nu e usor sa-ti gasesti voința de a continua dupa ce ai renunțat o data. Oare asa voi fi si eu? Dupa ce voi termina cu "concediul" postnatal?

"Hei." Spun scurt, fiind inca rezemata de tocul ușii biroului lui.

"Hei, cum te mai simți?" Ma intreaba desi nu isi scoate nasul din carti.