Nu-ti fie frica de ceea ce simti

Cap XVIII- Reuniune

Liniștea perturba asurzitor aerul. Nu simțeam nici o prezenta in jurul meu. Stătea singur intr-un pat de spital, aparatele vibrau in surdina aproape de urechea mea stanga. Încercam sa imi mișc orice mușchi din corp, insa imi era imposibil.

Timpul trecea greu, ticaitul ceasului începea sa ma scoată din sărite. Usa de la intrarea in salon se deschise. Un sunet firav de pași se auzeau cum se îndreaptă spre mine. Dadu la o parte firul de la perfuzie si se așeza incet langa mine. Imi prinse mana intr-a ei, o cuprinse si mi-o strânse usor. Isi îndrepta una din mâini spre fata mea si mi-o atinse usor. Puteam sa-i simt respiratia sacadata in momentul in care-si schimba poziția. Se apropie incet de fata mea si imi săruta incet buzele, sperând, probabil, ca ma voi trezi. As fi vrut sa-i răspund la sarut, sa o simt iar ca emana de bucurie cand sunt cu ea. Mi-e dor de tine Abby, dar nu pot sa ti-o spun, nu ma va mai crede dupa ceea ce am facut.

"Te rog Damon, trezește-te..." Spuse ea, punându-si mana pe gâtul meu si lipindu-si fruntea de a mea. "Imi e dor de vechiul tu...de persoana de care m-am indragostit din prima zi in care te-am vazut."

Am încercat din răsputeri sa imi mișc orice parte a corpului. Imi venea sa explodez știind ca nu pot sa-i spun ce simt in acel moment, ca vreau sa se oprească timpul in loc si sa imi petrec eternitatea langa ea. Dar e imposibil.

"Ai grija...sper sa te faci bine repede." Mi-a spus dezlipindu-si fruntea de a mea si dând sa isi desprindă si mana de a mea.

Nestiind cum, am reușit sa-mi mișc cativa milimetri mana care era intr-a ei. Am fost bucuros pe moment, dar am încercat sa imi deschid si ochii.

"Damon..." A soptit cu o voce tremuranda, așezandu-se inapoi langa mine pe pat. "Damon...te rog..."

Intr-un final am reușit sa-mi deschid ochii, inca tot ce am vazut a fost doar un tavan alb, insa, incet am încercat sa-mi mut privirea spre Abby. Imi era dor sa o privesc, sa-i vad ochii albastri cu sau fara lacrimi in ei, sa o sarut incet pe buzele moi, sa-i simt parfumul, pielea catifelata tremurând sub atingerea mea, sa o simt din nou a mea, sa ne bucurăm impreuna de fiecare răsărit si apus de soare, sa fie din nou a mea. O vreau inapoi, dar degeaba lupt, nu se va mai întoarce la mine.

"Damon..." Mi-a spus, prinzandu-mi din nou mana intr-a ei." Mi-e dor de tine..."

Mi-am inchis pentru o secunda ochii in semn de "si mie" insa știam ca nu m-a inteles.

"A...Abby.." Am încercat sa zic ceva insa, cand a auzit ca-i șoptesc numele, s-a apropiat de mine si s-a sărutat scurt si tremurat.

"Nu e nevoie sa spui ceva, vom pleca de aici...curând." Imi spuse încep, ștergându-și lacrimile din ochi.

Usa de la salon se deschise, doctorul intra in încăpere si se poziționa in dreptul patului, sprijinindu-se de tijele de metal.

"Vad ca ti-ai mai revenit. In scurt timp vei putea pleca, dar întâi mai trebuie sa vedem daca ti s-au mai vindecat plămânii. Ai inhalat ceva monoxid de carbon in seara aia."

"Cat de repede va putea iesi?" A întrebat Abby cu o sclipire in ochi.

"In câteva ore, in cel mai rau caz, maine dimineata."

Un zâmbet scurt mi se instala pe fata. Am dat sa ma ridic, in sfârșit am reușit sa-mi mișc si alte părți ale corpului, nu doar un deget. M-am ridicat in capul oaselor si am privit-o pe Abby. Totuși, inca nu înțelegeam de ce a venit aici, dupa tot ceea ce am facut.

"Haide-ti ca va las, voi veni mai tarziu cu fisa de externare, vad ca esti in stare buna, deci azi vei fi externat." A spus si apoi părăsi salonul.

"Vreau sa plecam de aici, Damon...doar noi doi...undeva departe..." Mi-a spus, strângându-mi mana intr-a ei.

"De ce...." Am întrebat-o uimit.

"Vreau sa o luam de la capăt, sa nu mai aud de Erik, de trecut, de tot ce înseamnă captivitate."

"Abby...unde vrei sa plecam?"

"Oriunde, cat mai departe de locul asta, de orașul asta."

"Nu avem cum...nu avem unde sa mergem."

"Ba avem unde...am vorbit deja cu Dean...cat timp erai inconștient..."

"Dean...cred ca ma urăște in momentul asta."

"Nu te urăște."

Nu am mai spus nimic, m-am ridicat din pat si mi-am scos perfuzia din mana. Am dat sa ma îndrept spre scaunul unde imi erau hainele. Abby ma prinse de mana si ma oprise.

Am facut stanga-mprejur si i-am prins fata cu cealalta mana care o mai aveam liberă. Am sărutat-o si mi-am lipit fruntea de a ei.

"Sunt bine, nu-ti mai fa griji."

Usa de la salon se deschise din nou, iar doctorul isi facu apariția, cu o hârtie in mana.

"Vad ca ti-ai revenit. Ti-am adus fisa de externare, iar un domn pe nume Dean va așteaptă afara." A spus si mi-a înmânat hârtia, apoi a iesit din salon lăsându-ma sa ma schimb.

Dupa ce am iesit din spital si m-am urcat in mașina din fata usii, cea in care era Dean, m-am așezat in spate cu Abby. Dupa ce am inchis portiera, mi-am rezemat capul de geamul rece, privind in gol. Mana imi stătea pe bancheta, aproape de mijlocul ei. O senzație cutremurătoare ma cuprinse dintr-o data. Mi-am întors privirea spre mana, nu imi venea sa cred. Abby si-o puse pe a ai peste a mea si strângea usor. S-a lasat sa pice usor pe bancheta, rezemandu-se de umărul meu.

Am ridicat cealalta mana si i-am dat suvitele de par rebele la o parte. Isi misca capul putin cat sa se faca mai comoda.

"Cred ca ar trebui sa-i spui sa nu se culce, am ajuns la aeroport." Spuse Dean, schițând un zâmbet sec.

"Aeroport? Tot nu am inteles unde trebuie sa merg." I-am spus, puțin plictisit.

"Nu-ti fa griji, o sa-ti placa." Mi-a spus scurt in timp ce parcase mașina. "Haide, jos."

"Ce nesuferit esti câteodată, Dean." I-am spus, strambandu-ma la el.

"Si mie mi-ai lipsit, dobitocule. Ai ramas la fel de nebun ca atunci cand ai plecat."

"Ti se pare, sunt mai nebun acum ca atunci." I-am spus, schițând un mic zâmbet pe fata. "Bai, da unde mergem?" L-am întrebat putin confuz.

"Undeva la munte, in alta tara sau poate tot in Franța. O sa vezi."

"Ce nemernic esti!" I-am spus, începând sa rad.