Demonii de dincolo de cortină

III. Thomas

          //There's nothing you say and nothing you try can change time//

           Am întârziat. Am întârziat în prima zi de repetiţii şi asta pentru că sunt atât de împrăştiat şi de ameţit încât nu am fost în stare să îmi găsesc cheile la timp. M-am aruncat într-un taxi, ignorând orice altă preocupare, căci trebuia să ajung cât mai repede la studio. Aveam deja trei apeluri pierdute de la managerul nostru şi unul de la Aiden.

           N-am îndrăznit să îl sun înapoi, ci doar am lăsat sentimentul de vinovăţie să îmi apese pe umeri. Vremea era plăcută pentru începutul lunii mai, soarele se strecurase pe cer şi nu puteam decât să mă bucur. Deşi razele blânde ale soarelui îmi dădeau o oarecare stare de bine, sentimentul sumbru ce se instalase în sufletul meu reuşea să umbrească tot şi în acelaşi timp să mă macine.

           Am intrat pe uşa studioului şi toţi mă priveau acuzator. N-am făcut decât să îmi cer scuze subtil şi să trag aer adânc în piept. Joseph, managerul trupei noastre, se apropie şi mă mustră cu o voce dură sub privirile celorlalţi. Nu am comentat nimic, ci doar mi-am lăsat chipul în pământ, conştient fiind că eram vinovat în totalitate.

           Câteva zeci de minute mai târziu, m-am trezit stând în fața microfonului cu mâinile tremurânde şi genunchii slăbiţi. Luminile se stinseră în faţa noastră şi simţeam privirile instrumentiştilor noştri cum mă ardeau pe spate. Doar Aiden era în stânga mea, pentru că acolo stătea de obicei, cu faţa spre mine. Nu mă privea, ştiam asta, simţeam asta.

           Fugitiv mi-am aruncat privirea pe lista melodiilor ce aveam să le repetăm. Doar trei pe ziua de astăzi şi nimic mai mult. Îmi simţeam trupul fierbinte şi transpiraţia cum mi se scurge pe şira spinării. Primele acorduri au definit piesa, iar eu nu mă puteam concentra. Eram amorţit şi gol pe dinăuntru.

           Nu simţeam melodia. Nu simţeam muzica.

           Se făcu linişte şi doar ce am observat frustrarea pe chipul lui Joseph. Toboşarul dădu iarăşi tonul şi ceilalţi îl urmară îndeaproape. Am prins microfonul cu mâna dreaptă şi am încercat să cânt, dar cuvintele îmi rămăseseră blocate.

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce faci? se auzi vocea aspră şi iritată a lui Aiden. Palma lui lovi pianul într-un acces de furie în timp ce mă săgetă cu privirea.

           N-am îndrăznit să îl înfrunt, n-am îndrăznit nici măcar să îmi întorc chipul în direcţia lui, ci doar am fugit din încăpere, lăsându-i pe toţi cu ochii în soare.

           Pe hol mi-am aprins o ţigară şi mi-am sprijinit palma de tocul geamului larg deschis. Îmi simţeam lacrimile formându-se în colţul ochilor şi cu greu reuşeam să mă stăpânesc.

           Nu eram pregătit. Niciodată nu fusesem atât de încordat şi de... de pierdut. Bucuria de odinioară nu îmi mai pulsa prin vene. Eram frânt.

           Uşa se deschise în spatele meu şi sunetul paşilor apăsaţi sparse liniştea. N-am îndrăznit să mă întorc.

— Bravo, Tom! am auzit vocea lui ironică urmată de un rând de aplauze la fel de ironice şi batjocoritoare. Aşa, bagă tutun în tine! Distruge-te! Distruge-ţi vocea!