Demonii de dincolo de cortină

XXIX. Thomas

                                       //Is this feeling flows both ways?//

          Stăteam amândoi pe canapea fără să ne vorbim sau să ne uităm unul la celălalt. Eram amândoi pierduţi în gândurile noastre şi nu ştiam ce să ne spunem. Tensiunea crescuse între noi şi nu ştiam cum să reacţionez. Televizorul mergea pe un post oarecare, dar nu eram deloc atenţi. De fapt, mie nici nu îmi păsa. Nu ştiam dacă făcusem o greşeală majoră sau dacă lucrurile aveau să se îndrepte cu timpul. Eram pierduţi încă o dată, dar măcar am avut curajul să ne spunem adevărul.

          Îmi eliberasem sufletul şi frica se mai diminuase mai ales după confesiunea lui Aiden. Durerea şi întunericul din jurul nostru nu dispăruseră încă, şi nici nu părea că ne apropiem oarecum de lumină. Timpul parcă stătuse în loc şi nici nu observasem cât de târziu se făcuse. Noaptea se aşternuse peste oraş, iar o ploaie măruntă şi rece lovea fereastra.

— Iartă-mă Thomas! Am luat o decizie crucială şi din cauza mea am pierdut totul, a spus frământându-şi mâinile. Ştiam că se simţea vinovat şi îşi regreta decizia, dar de fapt, eu eram de vină. Eu fusesem cel care l-a distrus în asemenea hal încât să îşi dorească să plece.

— A fost vina mea, Aiden. N-am fost capabil să îţi spun adevărul. Dacă o făceam la timp, atunci am mai fi putut să salvăm ceva. Dar nu am vrut să... la naiba! Mi-a fost frică.

— Dar tot mă gândesc la ceea ce te-a făcut să te schimbi aşa şi să ajungi să...

— Să fiu un depravat? am continuat întrebarea lui pentru că ştiam că nu îşi găsea cuvintele. Era peste măsură de agitat şi nu îmi plăcea să îl ştiu aşa.

— Şi toată povestea cu Joseph. Dumnezeule, nu mi-am imaginat o secundă că atât de gravă e situaţia, că atât de rău ai ajuns încât managerul trupei să recurgă la pedepse drastice.

— Ţi-am spus să nu îl învinuieşti. A încercat, crede-mă, toate modalităţile să mă readucă pe linia de plutire. Şi el, ca şi tine, nu a înţeles atitudinea mea.

          A oftat adânc şi şi-a făcut puţin curaj să mă privească. Ochii lui albaştri erau trişti şi cu uşurinţă puteam să îmi dau seama că se chinuise în ultimele săptămâni. Cearcănele îi trădau lipsa somnului şi nu puteam decât să mă simt şi mai vinovat.

— Ceva s-a întâmplat cu tine după al doilea turneu. Vreau să ştiu, Thomas! Vreau să ştiu pentru că am trăit atâta timp în întuneric şi minciună...

          Am înghiţit în sec şi mi-am muşcat buzele. Ştiam că va veni momentul când Aiden va pune întrebări şi încă nu eram destul de pregătit să înfrunt adevărul, dar pentru că mi-am jurat că nu îl voi mai minţi, am decis să dau toate cărţile pe faţă. Cel puţin acum era mai uşor, deşi nu ştiam dacă mă voia prin preajma lui şi ce se va alege de noi.

— Eram în America, la petrecerea lui Trixie dacă îţi mai aminteşti.

— Bineintele, continuă! spuse întorcându-se către mine. Privirea lui mă ardea, aşa că n-am putut să îi fac faţă şi mi-am plecat chipul. Îmi era ruşine. Mult prea ruşine de adevărul crud, dar Aiden merita să ştie.

— Probabil ai observat că am dispărut în toiul petrecerii.

— Erai peste măsură de beat şi m-am gândit că te-ai retras în camera ta.

— Aparent. M-am dus să caut apă rece şi cineva a venit după mine. Am crezut că eşti tu. De fapt, în mintea mea bolnavă ştiam că eşti tu. Acel cineva, nu îţi voi spune cine, a venit şi efectiv a început să mă sărute, să... înţelegi tu. Am sfârşit în pat cu el.

— Cu el? întrebă el mirat, după care îşi ascunse chipul în palme.

— Da. Şi crede-mă, am ştiut tot timpul că eşti tu. Îţi dai seama în ce stadiu ajunsesem? Nu mai judecam şi astfel am decis că e mai bine să mă îndepărtez. Şi uite unde m-a adus decizia mea...

— Acum înţeleg. Dar nu trebuia să te distrugi, Thomas. Ar fi trebuit să discuţi cu mine, doar eşti conştient că nu aş fi putut niciodată să îţi fac rău sau să te alung.

— Şi tu ai suferit în tăcere pentru că nu ai avut curajul să îmi spui.

— Când ţi-ai dat seama că simţi ceva mai mult pentru mine?

— Când am lansat primul album şi te-am văzut lângă mine pe scenă. A fost cel mai frumos moment.

          Aiden a surâs şi şi-a plecat chipul. Zâmbea, probabil ruşinat din cauza cuvintelor mele.

— E ceva timp de atunci, zise scurt.

          Am zâmbit la rândul meu şi m-am ridicat de pe canapea. Se făcuse târziu şi venise vremea să plec.

— Te grăbeşti? m-a întrebat atunci când s-a ridicat la nivelul meu. Am vrut să rezist nebuniei ce mă cuprinsese, astfel că am încercat să îi ignor prezența, deşi era foarte aproape de mine. Iar eu, ca un idiot înnecat în dorinţă, voiam să îl sărut. Dintre toate gesturile posibile, eu tânjeam după el, după prezenţa lui, după atingerea lui. Şi, într-adevăr, trecuse atâta amar de vreme. Atâtea nopţi pierdute contemplând la ceva ce nu părea să aibă un viitor. 

          Şi eram iarăşi prins sub vraja lui. Dar parcă durerea nu mai era atât de intensă, aşa că m-am întors către el, m-am apropiat şi mi-am lipit fruntea de a lui. Îngheţase sub atingerea mea şi nu îmi doream sub nici o formă să îl forţez.

— Dacă fac ceva greşit, opreşte-mă! i-am şoptit scurt, după care i-am cuprins chipul cu palmele-mi calde. Nu rupse contactul vizual cu mine, ci doar mă studia. Îi era frică, ştiam asta. Dar aşteptasem atâta timp acel moment, acele clipe în care îmi va fi permis să mă apropii.

          Şi am lăsat bariera dintre noi să se prăbuşească. Mi-am lipit buzele de ale lui şi am sperat să nu mă îndepărteze. Şi nu a făcut-o. Mâinile i-au ajuns pe talia mea, aducându-mă astfel mai aproape, sărutându-mă cu foc şi dor. 

---------------------------------------------------------------------

N/a

M-am întors cu un nou capitol. Sper să vă placă! 

Irina x