Demonii de dincolo de cortină

XVI. Aiden

//As time passes by, regrets for the rest of my life//

          A plecat fără alte comentarii sau rugăminți lăsându-mă singur în întunericul meu. Nu am vrut să îl gonesc în stilul în care am făcut-o, dar merita o lecţie în adevăratul sens al cuvântului. Nu înţelegeam ce era în mintea lui şi de ce devenise atât de respingător în ultima perioadă. Trebuia să existe o explicaţie, dar de-a lungul anilor Thomas a refuzat să mi-o ofere. Iar eu mă săturasem până peste cap de prostiile lui. S-a rupt de tot de realitate, de mine şi de tot ce ne promisesem. Thomas pe care eu îl ştiam se stinsese odată cu ascensiunea noastră în industria muzicală, îşi făcuse prieteni vicioşi şi capabili să îl influenţeze. Nu era nimic rău în faptul că îşi făcuse prieteni sau că îşi petrecea timpul cu ei, nu mă deranja, dar simţeam că aceştia acţionau într-un mod nefavorabil asupra lui. Începuse să bea şi să fumeze tâmpenii, îşi pierdea nenumărate nopţi prin cluburi şi îşi neglija responsabilităţile. Nu mă deranja atâta timp cât nu mă afecta pe mine sau trupa. Dar în ultimul timp o luase razna. Simţeam că îmi ascundea multe, deşi între noi nu existaseră secrete. Am observat că îşi ascunde privirea, am observat cum mă evită şi cum îşi ridică zidurile împotriva mea. Era dureros să îl simt atât de distant şi de distras. Mă chinuia gândul că nu vom mai fi niciodată cum am fost la început. Eram distrus de gândul că într-o zi voi fi nevoit să preiau controlul şi eventual să las totul în urmă. Să-l las pe Thomas în urmă, trupa, muzica şi tot ce îmi umplea sufletul cu bucurie. Totul s-a stins atât de rapid, exact cum s-a şi aprins. Am presimţit că nu vom rezista, că unul din noi va cădea pradă vieţii de rockstar. De la început ne-am promis că nu vom lăsa pe nimeni şi nimic să ne distrugă, dar nu mi-am imaginat nici măcar o clipă, că Thomas va ajunge atât de departe şi mă va distruge. Nu am crezut că el îmi va tăia aripile.

          M-am răsucit în pat şi mi-am şters lacrimile. Nu voiam să plâng, dar simţeam nevoia să mă descarc. Cine a spus că lucrurile frumoase nu sunt făcute să reziste, a avut dreptate. Îl pierdusem pe Thomas şi mă pierdusem și pe mine. Nu ştiam ce decizie să iau sau cât mai eram capabil să îi îndur comportamentul. Probabil într-o zi voi fi capabil să mă ridic, să spun stop şi să îmi iau viaţa în piept.

          Următoarele ore mi le-am petrecut contemplând asupra situaţiei noastre şi am ajuns la concluzia că mă luptam cu morile de vânt. Degeaba încercam să îl schimb pe Thomas şi să-l aduc pe linia de plutire atâta timp cât el nu voia să fie ajutat şi nici să mă ştie prin preajmă. Nu găseam o soluţie, iar plecarea mea din trupă nu avea să schimbe nimic.

          Cu toate acestea, eram curios cum se descurcase pe scenă fără mine. Ştiam că Joseph îl forţase să cânte în acea dimineaţă indiferent de situaţie. Dar oare îmi simţise lipsa? Oare şi-a dorit să îi fiu alături? Pe vremuri tremura ori de câte ori urca pe scenă, şi eu eram la fel, dar reuşeam să ne convingem unul pe celălalt că totul avea să fie bine. Îmi permitea să mă apropii de el şi să mă conving că pot face faţă stresului, îmi permitea să îmi lipesc fruntea de a lui şi să mă calmez. Acum am crescut, dar nesiguranţa a rămas aceeaşi în cazul meu.

          Îmi era dor de el. Îmi era dor de prietenia noastră pură. Îmi era dor de tot.