Demonii de dincolo de cortină

XXXI. Thomas

                                         //Because only you can set me free//

          Am ajuns într-un final acasă după ce am străbătut atâta drum pe jos şi am lăsat pe cuier punga cu cele patru sticle de alcool. Trebuiau să îmi ajungă pentru următoarele două zile pentru că aveam de gând să mă îmbăt până ce voi cădea din picioare. Avusesem timp suficient cât să mă gândesc la toate deciziile mele şi la toate prostiile făcute şi nu îmi mai rămăsese nimic altceva de făcut. Pierdusem tot, iar anunţul oficial făcut de cei din managment, cum că ne retrăgeam din activitate, m-a distrus complet. Ziarele vuiau deja şi agitaţia se crease şi pe internet. Dar eu nu voiam să văd nimic, nu voiam să văd motivele invocate şi nici reacţia fanilor pentru că ştiam cât de dezamăgiţi şi supăraţi erau.

          Şi eu eram, şi eu aş fi vrut să dau timpul înapoi şi să salvez măcar trupa, dacă pe Aiden nu îl puteam avea. Muzica însemna totul pentru mine, am muncit enorm împreună cu Aiden... şi pentru ce? Pentru ca eu să distrug totul.

          Mi-am aruncat sacoul pe jos şi m-am trântit pe canapea. Cu grijă am umplut primul pahar cu alcool şi l-am golit pe jumătate fără să clipesc. Lichidul mă ardea pe gât, dar nu îmi păsa. Mi-am căutat bricheta şi mi-am aprins o ţigară încercând să mă liniştesc. Dar era în zadar. În mintea mea se derulau mii de imagini, de scene, certurile noastre, bătăile lui Joseph, totul. Dar cel mai important, îi auzeam vocea. Îi auzeam vocea lui Aiden cum striga, cum mă striga să mă întorc, să îmi revin, să nu cad iarăşi.

          Mă vedeam în genunchi pe scenă exact la ultimul nostru concert şi retrăiam acele momente la nesfârşit. Aiden a încercat şi atunci să mă salveze, dar nu a mai putut. Nu a mai rezistat şi nu am putut să îl învinuiesc. Disperarea şi durerea din sufletul lui l-au mâncat de viu şi l-au răpit de lângă mine. Iar când soarta mi l-a adus înapoi, când în sfârşit am fost amândoi capabili să ne spunem ce simţeam unul pentru celălalt, am realizat că eu nu eram demn de el. Am conştientizat că nu îl meritam, că locul meu nu era în viaţa lui. Nu aş fi putut niciodată să mă revanşez pentru răul făcut, pentru tot ce păcătuisem şi pentru tot ce ascunsesem. Eram prins printre regrete şi durere, iar Aiden nu a înţeles asta. Aiden nu ştia cât de ruşine îmi era. Aiden nu ştia că nu mă mai regăseam. Nu mai ştiam cine eram şi ce menire aveam.

          Atunci m-am ridicat brusc şi am lăsat fumul de ţigară să îmi părăsească plămânii. M-am dus în baie şi m-am dat cu apă rece pe faţă. Când mi-am ridicat chipul, m-am văzut în oglindă. Eram acelaşi eu, acelaşi nenorocit, dar cu toate că mă vedeam, nu eram capabil să mă recunosc. Cu mâna tremurândă mi-am atins reflexia. Aveam lacrimi în ochi. Aş fi vrut să sparg oglinda și să fac imaginea să dispară, dar era prea târziu căci îmi rămăsese întipărită în minte.

          Cu paşi grăbiţi, m-am întors în camera de zi şi am dat pe gât şi restul de alcool. Şi mi-am mai turnat încă un pahar şi încă unul, şi încă unul... până ce durerea s-a mai nimicit şi am fost în stare să respir.

          Îmi era frig, dar tot stăteam pironit în faţa geamului, cu braţele-mi sprijinite pe toc şi privind în zare la soarele ce apunea. Întunericul se lăsa şi punea încet, dar sigur, stăpânire peste oraş.

          Ceva timp mai târziu, m-am trântit pe podea şi priveam tavanul. Îmi venea să râd. Eram patetic şi beat peste măsură. Îl alungasem pe Aiden încă o dată dându-i şansa la o viaţă normală, departe de mine şi de toate problemele. Probabil va alege calea cea bună şi va înţelege că eu nu îi aduc nimic, că nu avea un viitor lângă un nemernic ca mine.