Demonii de dincolo de cortină

VIII. Aiden

                                      //The liar takes a lot less time//

          Am lăsat ultimele note ale pianului să curgă lin. Am oftat adânc şi mi-am făcut curaj să privesc la locul gol din faţa mea, la microfonul ce stătea degeaba. Acolo era locul lui. Inima mi s-a strâns în piept la simplul gând că într-o zi, probabil, voi fi forţat să cânt fără el alături. Învăţasem în toţi aceşti ani să îl ştiu aproape pe Thomas, învăţasem să ne înţelegem din priviri, învăţasem să ne susţinem unul pe celălalt. Prezenţa lui era necesară pentru că el dădea viaţa melodiilor noastre, el era vocea, el era pionul principal.

          Toboşarul dădu tonul următoarei melodii şi cu greu m-am ancorat în prezent. Mâinile îmi mergeau mecanic şi nu simţeam decât frică şi groază. Deşi vocea lui nu umplea încăperea, eu îl auzeam. Îi auzeam până şi respiraţiile scurte atunci când obosea, îl vedeam până şi cum îşi cobora mâna pe stativul microfonului atunci când era prins în versurile piesei lui preferate. Nu mai puteam continua aşa. Nu cântasem niciodată fără el prin preajmă şi cu atât mai puţin piesele noastre. Mă simţeam înjumătăţit.

          Joseph se învârtea haotic prin încăpere încercând să dea de el. Înjura şi blestema. Era agitat şi puteam să înţeleg asta. Trei zile mai rămăseseră până la cel mai important turneu din viaţa noastră, iar Thomas îşi găsisem tocmai acum să ne creeze probleme. Dar dacă îi era rău? Dacă leşinase sau zăcea inconştient, în comă alcoolică pe podea? Dacă făcuse iarăşi prostii şi...

          M-am cutremurat pentru că îl cunoşteam atât de bine.

— Mă duc să văd ce face idiotul ăsta! Sper să nu îl găsesc mort sau jumătate în gips! spuse Joseph nervos, apropiindu-se de pianul meu.

— Nu, mă voi duce eu. Între noi sunt adevăratele probleme, noi trebuie să discutăm, i-am spus lui Joseph, ridicându-mă de la locul meu.

          Grăbit, am traversat străduţa prin ploaia măruntă şi m-am urcat în primul taxi ieşit în cale. I-am dat adresa şoferului şi mi-am sprijinit capul de geam, privind la picăturile ce se formaseră pe sticlă. Drumul până la apartamentul lui Thomas mi s-a părut atât de lung şi chinuitor, aerul închis din maşină mă sufoca, iar faptul că eram peste măsură de îngrijorat nu mă ajuta. Am urcat pe scări până la etajul doi unde stătea el şi m-am năpustit asupra uşii de metal. Am bătut de trei ori, dar nu a răspuns. Tocmai mă pregăteam să îl sun, când am început să aud zgomote, iar uşa se deschise în faţa mea. Thomas îşi dădu ochii peste cap şi nu spuse nimic, dar mă lăsă să intru. Era jumătate dezbrăcat, dar nu mi-am permis să îl studiez. Fumul gros îmi inundă nările şi mă făcu să tuşesc scurt, dar să îi şi arunc o privire tăioasă. Ridică din umeri, trânti uşa, după care îşi luă cămaşa albastră ce zăcea pe podea şi o îmbrăcă.

— Unde trebuia să fii la ora asta? l-am întrebat ţinându-mi mâinile în şolduri.

          Se opri în loc şi îşi lăsă capul pe spate, probabil prea exasperat de prezenţa mea.

— La studio, dar am avut o mică petrecere şi...

— Ai avut o mică petrecere şi ce? Ţi-am mai spus care sunt priorităţile noastre în această perioadă! m-am răstit, apropiindu-mă de el fără să-mi dau seama. Ardeam din cauza furiei.

— Am fost ocupat, bine? Cine eşti tu să îmi ceri explicaţii?

— Ha, cine sunt eu?

          Se apropie şi el de mine, privindu-mă de sus cum nu o făcuse niciodată. Era mai înalt ca mine, dar asta nu însemna că avea dreptul să mă trateze ca pe ultimul fraier.

— Am dat o petrecere, mi-am tras-o cu două blonde. Vrei şi detalii, mamă?

          L-am înjurat în acel moment, iar el a râs. A râs ca un dobitoc ce devenise.

— Ar fi cazul să mai petreci şi tu din când în când. Nu mă înţelege greşit, dar eşti atât de încordat şi îţi faci atâtea griji pentru trupă asta de parcă...

          L-am pocnit. Pentru prima dată în zece ani de când ne cunoşteam, i-am lipit o palmă zdravănă peste obraz.

— Nenorocitule! Trupa asta e totul pentru mine! E tot ce am! Mi-am investit viaţa şi sufletul în ea! Şi tu îţi baţi joc! Ai uitat... ai uitat promisiunile noastre... Ai...

          Atât am apucat să spun înainte să fug din apartamentul lui. M-am trezit în mijlocul străzii, plângând şi ţinându-mi mâinile strânse la piept. Mă durea.

          Şi era atât de greu de suportat. Îi spusesem că trupa era totul pentru mine, dar nu am avut puterea să îi spun în totalitate adevărul.

          Şi el era cea mai importantă persoană din viaţa mea. Mă salvase.

Şi nu o singură dată.

-------------------------------------------------------------------

N/A

E aici! Îmi cer scuze pentru absența mea! Sper să vă placă noul capitol. Pupici xx