Demonii de dincolo de cortină

XI. Thomas

                                                    //Our world is crashing down//

          Mi-a luat ceva timp până să mă dezmeticesc din somn şi până să realizez că mă aflam în autocar şi nu într-o cameră de hotel. Mi-am tras pătura pe cap şi am încercat să mai dorm, mulţumit fiind de liniştea ce domnea în jurul meu. Am aprins ecranul telefonului şi am oftat adânc văzând ora târzie indicată de ceas. Nu am putut să nu mă întreb unde erau ceilalţi, ca de dormit sigur nu dormeau. Eram în Letonia şi cu siguranţă aveam o zi liberă. Fără concert şi fără interviuri.

          M-am pregătit rapid şi am ales să mă îmbrac lejer, cu un tricou alb şi nişte pantaloni negrii. Când am dat să cobor din autocar, Andrew mă întâmpină voios. Mânca de zor dintr-o plăcintă ciudată şi ţinea o cafea în cealaltă mâna.

— Bună dimineaţa, somnorosule! Vrei nişte bunătăţi?

          Am dat dezaprobator din cap şi mi-am trecut mâna prin păr. Andrew chicoti şi se aşeză pe treptele de la intrarea în maşină.

— Unde sunt ceilalţi?

— Au ieşit în oraş, a spus ridicând din umeri.

— Fără mine? am întrebat cu vocea stinsă.

          Bineînţeles că au ales să îşi petreacă timpul fără mine. Doar eu eram oaia neagră a grupului şi aduceam întotdeauna belele pe capul lor.

— Îţi pot ţine companie, mi-a spus. Vrei ceva de mâncare?

— Mulţumesc, am şoptit ridicându-mă.

          M-am întors cu un pachet de ţigări şi o bere. Erau singurele lucruri ce îmi ţineau companie şi mă ajutau să merg mai departe în tot haosul acela. Trăgeam fum după fum din ţigară în timp ce stăteam pe jos, sprijinit de caroseria autocarului. Mi-am lipit fruntea de genunchi şi am scâncit uşor.

          Mă simţeam neajutorat şi singur. Teribil de singur şi de pierdut. Nu îmi găseam locul şi nici nu am mai simţit căldura unui cămin în ultimii ani. Cred că cel mai fericit am fost când Aiden s-a mutat împreună cu mine pentru a fi în permanenţă capabili să compunem. Pe atunci nu aveam nimic, doar un apartament sărăcăcios pe care îl închiriasem, câteva echipamente, o chitară şi un bagaj enorm plin cu vise. Bani nu prea aveam pentru că lucram pe nişte salarii de mizerie, cu mult peste program şi practic pentru nimic. Ne ajungeau cât să ne plătim dările şi să supravieţuim. Mâncam numai chestii ieftine şi de proastă calitate, nu dormeam mai deloc nopţile pentru că alegeam să scriem cântece şi extrem de rar ne permiteam să ieşim în oraş cu prietenii noştri. Ne simţeam mizerabili şi incapabili, nişte gunoaie ale societăţii, dar cu toate acestea speram. Amândoi speram la zile mai bune şi mai ales visam să semnăm un contract cu o casă de discuri. Am muncit mult, ba chiar le-am permis şi altor oameni talentaţi să ni se alăture şi aşa am ajuns să formăm o trupă. Cântam prin baruri pentru câteva lire şi simţeam ca aceea era menirea noastră. Ştiam că vrem să fim pe scenă, în lumina reflectoarelor.

          Nu a durat mult până să realizez că Aiden îmi va fi alături şi că eram destul de puternici să pornim pe drumul nostru. Aveam încredere în el deplină, cum şi el, de altfel avea încredere în mine. Nu existau secrete sau bariere între noi.

          Îmi aminteam cum împărţeam totul, de la haine până la mâncare, deşi în adâncul sufletului eram nefericiţi şi conştienţi de situaţia precară în care ne aflam. Ne zbăteam în mocirlă încercând să supravieţuim şi, eventual, să ajungem să facem ceva cu vieţile noastre.

— Ce se întâmplă cu tine şi Aiden? V-aţi certat? îndrăzni să întrebe Andrew, deşi i se citea groaza pe chip. Nu am putut decât să ridic din umeri şi să arunc deja al doilea chiştoc.

— Suntem bine, am spus scurt, mutându-mi privirea.

          Minţeam cu neruşinare, dar nu voiam ca ceilalţi să îşi facă griji. Mi-am prins chipul cu palmele şi am rămas ghemuit. Vina mă ucidea, mai ales după ieşirea mea violentă de acum două zile. Îl ameninţasem pe Aiden şi îl lipisem de perete cu atâta brutalitate încât nici mie nu îmi venea a crede. Mă simţeam teribil de vinovat şi îmi părea rău. Am vrut să îmi cer iertare, dar Aiden mă evita la orice pas.

          Dar era mai bine să stea departe de mine şi de demonul neînfricat ce zăcea în mine. Era mai bine să mă urască pentru că asta meritam. Ură şi singurătate.

          Nu îl meritam pe Aiden şi ştiam că întotdeauna a fost prea bun pentru mine. 

----------------------------------------------------------------------------

N/A

Știu că e scurt, plictisitor și neînsemnat. Îmi pare rău. 

:(