Demonii de dincolo de cortină

XXXV. Thomas

                                          //Is this what you wanted?//

          Stăteam tăcut pe balcon în miez de noapte şi fumam. Era de mult trecut de ora două, iar eu nu puteam să dorm. Aiden rămăsese în studioul său încercând să compună o nouă piesă, dar era destul de demoralizat. L-am lăsat să îşi continue treaba în linişte şi astfel am sfârşit în răcoarea apăsătoare a oraşului. Cerul era întunecat, la fel ca şi gândurile mele. Mă mutasem în apartamentul lui Aiden de mai bine de trei săptămâni, după ce reuşisem să îmi mut toate lucrurile şi să îmi închei toate socotelile cu acel loc. Vândusem apartamentul şi luasem o groază de bani pe el, bani ce aveau să ne ajute să ne relansăm în muzică.

          Deşi vorbisem cu câteva cunoştinţe din America, nimic nu era încă sigur în ceea ce ne privea. Şi în plus, nu mă sfătuisem încă cu Aiden, dar aveam să o fac câtuşi de curând, mai exact atunci când voi primi nişte răspunsuri sigure.

          Tremuram din toate încheieturile, dar tot eram încăpăţânat şi nu voiam sub nici o formă să mă întorc în casă. Voiam doar să fiu singur şi să încerc să mă liniştesc. M-am aşezat până la urmă pe scaun şi mi-am aprins şi a doua ţigară, deşi îi promisesem lui Aiden că aveam să renunţ la viciul meu stupid. Însă, nu mă îngrijora acel aspect, ci mai degrabă viitorul nostru.

          Adevărul era că ne întorsesem de unde plecasem, ne întorsesem la aceeaşi versiune a noastră de acum aproape nouă ani când nu aveam nimic, când eram doar noi doi şi câteva instrumente. M-am cutremurat în momentul în care în minte mi s-a strecurat teama pe care o simţeam atunci. Da, eram nefericiţi şi neînţeleşi, distruşi şi singuratici, dar măcar ne aveam unul pe celălalt. Nu se schimbaseră multe de atunci, înafara faptului că ajunsesem destul de mari în muzică. Declinul nostru grandios ne-a afectat însă pe amândoi, diferit, dar ne-a afectat. Dar totodată nu puteam să nu fiu recunoscător că eram încă împreună. Eram împreună şi ne iubeam, ne iubeam aşa cum ar fi trebuit să facem încă de la început.

          În cele din urmă, m-am întors în studio unde l-am găsit pe Aiden în acelaşi loc, în fața pianului său frământându-şi de zor mâinile. Am tras aer adânc în piept şi m-am apropiat de el. Purta aceleaşi haine de peste zi, iar cămaşa roşie ce o avea pe el îi venea ca şi turnată. Înainte nu îndrăznea să poarte haine colorate, tocmai de aceea eram surprins. Dar îmi plăcea. Îl adoram şi nu mă feream să admit asta. Şi-a trecut degetele peste clapele impecabile şi a oftat adânc. Ştiam ce era în sufletul lui, dar trebuia să treacă peste. Încet, i-am cuprins umerii cu palmele şi l-am strâns uşor. M-am aplecat şi i-am plasat două săruturi pe gât. S-a schimonosit puţin, după care a vorbit în sfârşit.

— Iarăşi ai fumat! mi-a reproşat indignat.

— O singură ţigară, am minţit, după care i-am prins braţele şi mi-am făcut loc în poala lui. I-am cuprins chipul şi l-am făcut să se uite atent la mine. Ochii îi erau injectaţi şi obosiţi, trişti şi descurajaţi.

— Ai promis! a bălmăjit scurt, încruntându-se. Duhneşti rău a tutun.

— Ştiu, îmi pare rău. Acum ascultă-mă! Am vorbit cu nişte amici şi e posibil să obţinem un contract anul viitor.

— Serios? Tu vorbeşti serios, Thomas? m-a întrebat cu speranţă în voce. Mi-a cuprins încheieturile mâinilor şi aştepta replica mea. N-am mai rezistat și a trebuit să îi spun. Poate așa va prinde puțină încredere.

— Te-aş minţi eu vreodată?

— Considerând...

— Nu amesteca merele cu perele, Aiden! Acum e vorba de noi doi. Şi încă nu e nimic sigur, dar totuşi există speranţă. Eu sunt foarte încrezător, i-am spus ridicându-mă şi îndreptându-mă către canapea, unde era locul meu. M-am trântit printre foi şi am luat pixul în mână, în timp ce Aiden se întorsese către mine.

— Şi dacă nu vom avea ce să le arătăm?

— Ba avem. Ne ştiu, ne-au văzut munca. Ce naiba, Aiden?

          M-am ridicat iarăşi şi m-am apropiat de el. Uneori era atât de pesimist încât îmi venea să îl strâng de gât.

— Am o sugestie. De ce nu încercăm să facem piesa asta să sune bine în varianta acustică? Eu zic că ar suna bine şi dacă ai cânta-o la chitară.

— Nu! Melodia aceasta am compus-o special pentru pian. Vreau să o cânt la pian şi dacă este nevoie, voi sta aici zile şi chiar luni întregi până am să găsesc armonia perfectă.

          Mi-am dat ochii peste cap şi mi-am vârât mâinile în buzunare. Deşi avea dreptate, Aiden era uneori atât de încăpăţânat. Iar din încăpăţânarea lui ieşeau lucruri frumoase, nu puteam să contest acel aspect. Aiden era foarte muncitor şi dedicat lucrurilor pe care le făcea, mereu a fost aşa şi apreciam că nu se schimbase. Muzica a fost întotdeauna prima lui dragoste, după pictură şi poezie.

— Aiden?

— Hm? a mormăit scurt stând încă cu spatele la mine.

— Ceea ce avem noi e real?

— Ce vrei să spui cu asta? La ce te referi?

          S-a ridicat în cele din urmă şi m-a înfruntat exact aşa cum mă aşteptam. Ochii lui albăstrui mă scanau vehement încercând să dibuiască întrebarea.

— La noi doi, prostuţule! i-am zâmbit, prinzându-i palmele fierbinţi. Ne-am încrucişat degetele şi ne-am privit iarăşi tăcuţi.

— Thomas...

— Vrei să fii jumătatea mea? Iubitul meu? am şoptit atât de încet şi ruşinat încât îmi simţeam obrajii cum ardeau.

          Aiden a început să râdă, după care îşi lipi fruntea de a mea.

— Dar deja sunt jumătatea ta! Mereu am fost...

— Dar...

— E real tot ce avem, Thomas. 

-------------------------------------------------------------------------------

Hei, hei! Nu aruncați cu roșii! Sper că nu v-am plictisit prea tare! 

Fie vorba între noi, chiar sunt nerăbdătoare să termin această lucrare, hehe, vreau să vă văd reacțiile. 

Nu mă luați în seamă! Sunt doar curioasă. 

Irina x