Demonii de dincolo de cortină

XXVII. Thomas

   //Shame pulses through my heart from the things I've done to you//

          Am lăsat timpul să treacă pe lângă mine pentru că simţeam că nu mai aveam pentru ce să trăiesc. Era vina mea că totul se dusese de râpă, era vina mea că Aiden alesese să plece pe drumul său, era vina mea şi destrămasem totul doar din ambiţia mea stupidă. Am stat şi am zăbovit zile întregi gândindu-mă cum să o iau de la capăt şi ce să fac cu viaţa mea. Aiden se distanţase din acea zi şi nici măcar nu mai voia să îmi vorbească. Îl sunam în fiecare zi şi mă rugam să răspundă, măcar să îmi spună ceva, doar ca să îi aud vocea. Dar nimic. Nici măcar la mesaje nu îmi răspundea.

          Era un haos total în sufletul meu şi de nenumărate ori am vrut să dau pur şi simplu buzna peste el şi să îi spun tot adevărul, dar niciodată nu eram suficient de curajos să fac asta. În schimb, mă înnecasem în alcool şi tutun şi refuzam cu vehemenţă să părăsesc apartamenul. Dar nu îmi făcea bine şi trebuia să renunţ la tot ce mă distrusese. Trebuia să îmi iau inima în dinţi şi să admit faţă de Aiden că greşisem, deşi ştiam că nu mă va ierta niciodată, probabil. Îl înţelegeam şi nu îl judecam. Îi înţelegeam decizia şi ştiam de ce plecase. Se retrăsese pentru că nu mă mai suporta şi nu mă mai voia prin preajmă. Drept dovadă, că secretul meu mă ruinase. Dar continuam să sper la ziua în care aveam să îl revăd şi să îmi spună că totul era bine. L-aş fi strâns în braţe şi aş fi încercat să îi înlătur toată durerea ce o purta în suflet. Nu voiam să sufere, iar dacă eu eram cauza suferinţei lui, atunci decizia de a pleca a fost una corectă. Nu voiam explicaţii, ci doar să îl ştiu bine. Nu mai voiam nimic pentru că nu meritam. Aiden nu îmi furase visul cu plecarea sa, din contră, s-a sacrificat din cauza mea, din cauza idiotului ce eram.

          N-am mai suportat ignoranţa lui şi m-am decis să îl înfrunt. Aveam să îi spun adevărul dureros şi astfel să îl las să aleagă dacă voia sau nu să mai aibă de-a face cu un nenorocit ca mine. Orice decizie avea să ia, o voi respecta cu sfinţenie.

          Ploua mărunt în Londra, iar eu stăteam zgribulit în faţa blocului său încercând să îl fac să răspundă la telefon. Mă gândisem că poate plecase din oraş, dar era prea puţin probabil. Lorenzo îmi spusese cu o zi în urmă că ieşiseră, deci nu avea unde să se evapore. Aşa că i-am scris un mesaj prin care l-am anunţat că eram în faţa blocului său şi că doream să discutăm. Îmi răspunse aproape instantaneu cu un simplu "urcă" şi doar atunci inima mea a tresăltat în piept. M-am avântat pe scări cu viteză şi nu m-am oprit decât atunci când am ajuns în faţa uşii. Îmi deschise şi mă invită înăuntru fără ca eu să cer voie. Îl studiam din umbră şi aşa am putut să îi observ cearcănele şi chipul inexpresiv. Dar era acelaşi el, mai mereu ursuz şi tăcut, dar la fel de frumos. Da, Aiden era un bărbat frumos şi nimeni nu contesta asta, doar el, datorită nesiguranţei sale excesive şi a tâmpeniilor din capul său.

— Vrei un ceai cald?

— Sigur, mulţumesc, i-am spus sfios. Îmi evită privirea şi se retrase în bucătărie să pregătească ceaiul.

          Am păşit în camera de zi unde de obicei zăceau teancuri de hârtii cu notiţe şi melodii, intrumente muzicale, sticle de suc, ceşti de cafea... dar nu şi astăzi. Totul era aranjat, chitara se odihnea în colţişorul ei lângă pianul său, iar măsuţa şi biroul erau goale. Am oftat scurt şi l-am privit cum punea cănile cu ceaiul aburind pe masă.

— Care-i treaba, Thomas?

          Am oftat adânc şi m-am întors către el, dorindu-mi ca timpul să se deruleze şi să îi spun totul, să scap de povară, să scap de bolovanul pe care l-am cărat atâta timp în piept.

— Am venit să îţi spun adevărul, Aiden. Îţi voi spune absolut tot.

— De ce tocmai acum? Ce relevanţă mai are?

— Are! Dacă nu vom mai cânta împreună asta nu înseamnă că nu mai putem fi prieteni.

— Mă îndoiesc, spuse uitându-se oriunde altundeva, mai puţin la mine.

— Taci şi ascultă-mă! Trebuie să îţi spun indiferent de riscuri. Am obosit. Şi eu sunt frânt, şi eu am obosit să mă lupt, mai ales cu mine însumi.

— Te ascult, spuse scurt.

          Am tras aer adânc în piept şi am lăsat cuvintele să-mi scape printre buze, deşi deja simţeam că aceasta avea să fie greşeala cea mai mare.

— Nu ştiu cum să încep, dar cred că ar fi cazul să nu mă mai ascund. Aiden, sunt deja ani de zile de când port secretul acesta în suflet. Indiferent de reacţia ta sau de alegerile tale, să ştii că voi respecta orice decizie vei lua.

— Treci peste introduceri siropoase, Thomas. Încep să îmi pierd răbdarea.

— Am sentimente pentru tine, Aiden. Ştiu, nu este deloc normal şi cu siguranţă vei fi şocat. Iartă-mă! De aici toate necazurile, piedicile, lipsa de comunicare, alcool, droguri, bătăi. Joseph nu a înţeles de ce am apucat-o pe un drum greşit. A încercat atâta vreme să mă stăpânească, să mă aducă pe drumul cel bun, să îmi explice şi eventual să afle cauza. A ajuns să mă bată pentru că altă alternativă nu avea. Asta e doar versiunea scurtă a întregii poveşti. Nu știu dacă vrei să auzi și restul.

          Şi-a pus mâinile pe chip, ascunzându-şi disperarea. În fracţiune de secundă dispăru în bucătărie, lăsându-mă singur. Am simţit cum stomacul mi se răsuceşte şi cum o senzaţie de greaţă punea stăpânire pe mine. Îmi era frică, îmi era groază de ceea ce avea să urmeze. 

---------------------------------------------------------------------------------------------

Răsturnare de situație! Suntem pe calea cea bună sau nu? Vă așteptați la o astfel de decizie din partea lui Thomas? 

Irina x