Demonii de dincolo de cortină

XXXVIII. Aiden

                                   //Your silent whispers, silent tears.//

          Zorii zilei se iveau la orizont, iar eu stăteam tăcut pe balcon în răcoarea copleşitoare a dimineţii. Oraşul era încă liniştit, tăcut şi acoperit de ceaţă. Ce tablou frumos se derula în fața ochilor mei, iar eu stăteam pierdut printre amintiri şi îngheţat, privindu-l fascinat. Thomas a dormit liniştit toată noaptea, pe când eu am ales să lucrez până la epuizare. Somnul îmi zburase de mult, aşa că am decis să mă bucur de singurătate şi răsărit. Aş fi vrut ca Thomas să fie lângă mine şi să mă cuprindă în braţele lui puternice, dar nu puteam să îl privez de somn. În ultimele săptămâni a fost destul de absent, obosit şi uneori visător. Nu mai compunea la fel de mult, ci doar îmi ţinea companie şi mă asculta pierdut.

          Uneori mă întrebam dacă vom mai avea ocazia să ne reunim şi să urcăm pe scenă. Mă întrebam dacă aveam să mai gustăm fericirea adusă de oamenii ce credeau în noi şi ne dăduseră ocazia să facem ceea ce iubeam amândoi cel mai mult. Thomas era încrezător, dar eu nu. Ne lovisem deja de refuzuri şi de oameni ce nu mai credeau în noi. Ajunsesem iarăşi în punctul în care eu îmi doream să renunţ, să renunţ la a încerca să mai aduc ceva înapoi şi să aprind flacăra. Dar continuam de dragul lui, continuam pentru el şi pentru că încă mă simţeam teribil de vinovat pentru deciziile mele. 

          Erau nopţi în care nu puteam să adorm, ci doar stăteam în pat şi priveam întunericul copleşitor în timp ce el mă strângea în braţe şi dormea liniştit. Mă simţeam protejat de el, dar tot mai nefericit. În ultimele luni doar Thomas reuşea să mă rupă de întunericul meu şi să aducă lumina în viaţa mea. Mă prindea în braţe şi mă asigura că vom reuşi, mă liniştea şi îmi dădea speranţă. Dar când rămâneam singur, fricile şi întunericul mă înghiţeau.

          Acum îmi doream să dau timpul înapoi, să îmi schimb deciziile şi eventual să fiu mai înţelegător. Îmi aminteam fragmente din conversaţiile noastre absurde, din momentele în care ne certam şi ne bălăcăream. Amândoi eram încăpăţânaţi atunci şi, mai presus de toate, ne lăsam conduşi de demonii noştri. Ne distrugeau, ne distrugeam singuri şi încă eram capabili să negăm asta.

          Oare ce se schimbase acum? Oare nu ne întorsesem în acelaşi abis întunecat, în acele vremuri tulburi în care chiar nu aveam nimic?

          Gândul mi-a zburat la vremurile în care nu îl cunoşteam pe Thomas. Eram doar un puşti rebel ce tocmai îşi găsise un nou hobby şi se forţase să înveţe singur să cânte la clape. Fusesem într-adevăr fascinat de acest instrument şi nu regretam nici o clipă că îl alesesem. Iar noaptea în care destinul meu s-a unit cu cel al lui Thomas era încă prezentă în mintea mea. Şi câte promisiuni ne făcusem, cum reuşisem să construim atâtea lucruri şi cum, într-un final, am fost suficient de curajoşi să admitem că eram suflete pereche. Cât de departe ajunsesem și nu eram conștienți de asta.

          Am oftat adânc şi m-am întors să privesc prin geamul din spatele meu. El dormea adânc. Şi nu mi-aş fi imaginat vreodată că aveam să ajung să împart acelaşi pat cu el, că el avea să mă iubească doar pe mine. Şi dacă cineva mi-ar fi spus asta acum un an de zile, i-aș fi râs în faţă. Aş fi râs şi aş fi rămas cu râsul meu amar.

          M-am ridicat de pe scaun şi am intrat în încăpere. Căldura îmi învăluia trupul, dar tot rămăsesem pe loc doar admirându-l cum dormea ca un copil. Am zâmbit şi m-am strecurat sub aşternuturi, dorindu-mi să se trezească lângă mine. Eram conștient de cât de tare ura sa nu mă ştie lângă el.

          Mâinile încă îmi erau reci, dar nu am rezistat să nu mă apropii şi să îl strâng în braţe. S-a mişcat puţin şi a bâiguit ceva inteligibil, după care mi-a prins mâna şi s-a cuibărit mai bine în braţele mele. Nu m-am putut abține şi imediat mi-am trecut buzele peste umărul lui.

          Am dormit până târziu probabil, căci Thomas nu mai era lângă mine atunci când am binevoit să deschid ochii. Amorţit şi uşor îngheţat, am pipăit locul gol de lângă mine şi am oftat dezamăgit.

— Bună dimineaţa, i-am auzit vocea răguşită.

          Stătea sprijinit de tocul uşii şi mă privea ţinând o cană în mână.

— Neaţa, am mormăit.

          Se apropie şi aşeză cafeaua pe noptieră, iar eu nu am putut să nu îl studiez. Purta doar pantaloni de stofă, oferindu-mi astfel prilejul să îl admir. Rânji scurt, ştiind deja ce îmi trecea prin minte, apoi culese tricoul alb de pe scaun şi îl îmbrăcă rapid.

— Ai slăbit, Thomas.

— Ţi se pare.

— Nu mi se pare! Crezi că nu am observat că te transformi într-un schelet? m-am răstit ridicându-mă din pat.

          L-am urmat în bucătărie şi nu mare mi-a fost mirarea sa îl găsesc cu ţigara în gură.

— Hei, dă-o înapoi! a ţipat atunci când i-am smuls ţigara.

— Te rog, încetează! Uite ce palid eşti!

          A oftat şi s-a uitat cu ochii aceia mari şi căprui la mine, făcându-mă astfel să mă simt vinovat că ţipasem iarăşi la el. Şi avea dreptate, de cele mai multe ori îmi vărsam nervii pe el, iar el nu zicea nimic, doar mă lăsa să urlu ca dementul. Şi pentru că instantaneu îmi părea rău pentru ieşirile mele neadecvate, m-am dus şi l-am strâns în braţe.

— Ştii doar că îţi vreau binele, Thomas.

— Ştiu şi sunt recunoscător pentru asta. Îmi pare rău că te dezamăgesc.