Demonii de dincolo de cortină

XXI. Thomas

                               //Please, someone wash the devil from my hands//

          Voia să îmi fie alături. Voia să mă susţină. Aiden voia multe, dar habar nu avea în ce se băga. Nu eram mândru de ispravele mele şi chiar eram conştient de cât de mult rău le făceam celor din jur. Eram conştient de fiecare greşeală şi regretam, dar ce rost mai avea? Nu puteam să neg, îmi plăcea noua mea viaţă, îmi plăcea să fiu în centrul atenţiei şi să am lumea la picioare. Dar la ce folos dacă nu eram fericit? Învăţasem să îmi maschez sentimentele, să le ţin departe, închise în adâncul sufletului meu. Adevărul era că fericirea a fost întotdeauna departe de mine şi mereu va fi aşa, mereu voi purta în suflet vinovăţia pentru ceea ce îmi doream, pentru sentimentele mele şi mai ales pentru că îl voiam pe Aiden.

          Lumea era ştearsă şi prăfuită, totul se mişca în reluare şi timpul parcă stătea în loc. Îl studiam mereu din umbră şi îmi doream să ştiu ce gândeşte, la ce visează, ce îşi doreşte. Îmi doream să nu îi mai fiu o povară şi nici să nu îi mai provoc atâta suferinţă. Îmi doream să am puterea să las lucrurile să revină la normal între noi. Dar care ar fi fost preţul? Ce ar fi trebuit să mai sacrific pentru fericirea mea? Alt suflet nu mai aveam, alt trup să-mi las să fie biciuit nu mai aveam şi nimic din ce fusese cândva al meu.

          Am ieşit la aer în curtea interioară a hotelului. Soarele strălucea puternic, motiv pentru care mi-am ascuns privirea sub ochelari şi mi-am aprins o ţigară. M-am aşezat la una dintre mese, departe de curioşi şi de tot ce mă înconjura. Priveam în gol şi simţeam nodul apăsător ce nu mă lăsa să respir. Eram groaznic, mă purtam oribil, devenisem acel cineva superficial şi nepăsător, o umbra meschină ce punea greutăţi în spatele tuturor, acel nimeni, acel suflet distrus ce ridica adevărate bariere împotriva tuturor.

          Mi-am lăsat lacrimile să mi se scurgă pe obraji pentru că nu mai eram capabil să le ţin în frâu. Aş fi vrut să plâng în hohote şi să mă descarc, dar nu am putut decât să stau pironit pe scaun şi să fumez.

          Ceva mai târziu priveam absent la sala imensă unde aveam să ţinem spectacolul. Lumina difuză crea o ambianţă plăcută, iar liniştea şi absenţa oamenilor îmi dădeau o stare de bine. Sunetele pantofilor noştri erau singurele ce umpleau încăperea imensă. Joseph începu să se minuneze şi să ne explice diverse chestii, dar eu eram absent.

          M-am întors către scenă şi priveam la cei ce ne aranjau deja instrumentele. Aveam să facem probele de sunet şi mai apoi să luăm cina, iar târziu în noapte, să prestăm live. Aiden mi se alătură tăcut, uitându-se în aceeaşi direcţie. Nu m-am aşteptat să îndrăznească să se apropie, nu după cele întâmplate în acea dimineaţă.

— Eşti pregătit? m-a întrebat scurt.

— Întotdeauna sunt pregătit, i-am răspuns arogant, după care am plecat de lângă el.

          Am ţopăit pe scenă şi l-am rugat pe toboşarul nostru să mă acompanieze. Sunetistul îmi dădu acordul, astfel că mi-am închis ochii şi am lăsat sunetele intrumentelor să îmi alunge orice durere. Am înghiţit în sec, mi-am şters fruntea de sudoare şi am început să cânt. Mâinile mi se încleştaseră pe microfon şi doar ce am reuşit să îl zăresc pe Aiden în primul rând.

          Mă privea abătut şi asculta atent. Îşi frământa mâinile, dar nu îndrăznea să urce pe scenă şi să mi se alăture. Îşi mai ridică încă o dată privirea către mine înainte să dispară cu paşi domoli din raza mea vizuală. Joseph urlă după el şi doar atunci m-am oprit din cântat.

           Inima mi-a îngheţat în piept și timpul s-a oprit în loc.