Demonii de dincolo de cortină

XXIV. Aiden

//I can't live in here for another day because darkness has kept the light concealed//

          Am ajuns acasă plângând şi cu sufletul frânt. Thomas mă gonise încă o dată, mă scoase afară din viaţa lui ca pe ultimul milog, iar asta nu mai puteam să suport. Nu mai voiam să sfârşesc aşa, nu mai voiam să îmi distrug viaţa. Ţineam la el, doar era cel mai bun prieten al meu şi mereu l-am admirat şi am vrut să îi rămân alături. Dar relaţia noastră degenerase mult prea tare. Ne ştiam deja de mai bine de un deceniu, dar niciodată nu se ajunsese în situaţia asta. Pe vremuri, împărţeam totul, eram diferiţi şi ne promisesem că nu ne vom schimba. Cum naiba ajunsesem să ne bruscăm, să ne vorbim urât şi să nu mai avem mai nimic în comun?

          Eram confuz şi îngheţat de frig, astfel că am decis să îmi fac un ceai fierbinte şi să încerc să mă liniştesc. Îmi era teribil de greu să accept situaţia asta, îmi era teribil de dificil să accept faptul ca Joseph îl nenorocea pe Thomas. Indiferent care ar fi fost motivele lui, consideram că bătaia nu era o rezolvare. Nu pentru Thomas. Şi asta pentru că nu voiam să sufere. Voiam să fie fericit şi să ne trăim împreună visul de-o viaţă. Voiam multe pentru el şi asta pentru că... pentru că Thomas însemna mai mult pentru mine decât ar fi trebuit. În adâncul sufletului păstram un secret despre care nu am povestit nimănui. M-am luptat singur cu gândurile mele, m-am luptat cu mine însumi şi am ascuns adevărul, dar acum mă aflam într-un impas major. Ştiam că nu era absolut deloc normal să am sentimente faţă de colegul meu de trupa. Probabil, dacă ar fi aflat, ar fi fost scârbit şi lucrurile ar fi luat o întorsătură nefericită. Thomas fusese întotdeauna important pentru mine, dar eram conştient că nu s-ar fi uitat în acel fel la mine. Eram un idiot dacă credeam asta. Mereu am fost.

          N-am mai vorbit cu el din acea zi decât strictul necesar. Nu mi-a mai păsat absolut deloc şi l-am evitat, atât pe el cât şi pe Joseph. Nu mai puteam să îl privesc cu aceeaşi ochi, nu mai puteam să fiu acelaşi eu în preajma lui. Trebuia să renunţ la Thomas şi la tot ce sperasem până atunci.

          Turneul nu fusese atât de groaznic pe cât mă aşteptasem, probabil şi din cauză că nu mai puneam suflet deloc. Urcam pe scenă ca un robot, îmi făceam treaba, iar a doua zi o luăm de la capăt. Observasem, însă, restricţiile impuse de Joseph. Nu ne mai lăsa să interacţionăm cu fanii, nu ne mai lăsa să dăm autografe, ne interzicea de cele mai multe ori să petrecem şi lista absurdităţilor de genul continua.

          Era ultimul concert al nostru şi mă simţeam oarecum eliberat. Îmi luasem deciziile şi nimic nu îmi mai putea sta în cale. Nici măcar Thomas şi asta pentru că îl lăsam în urmă. Renunţasem să mai lupt cu morile de vânt şi în acelaşi timp, renunţasem să mai sper că lucrurile aveau să se schimbe. Crudul adevăr se derula în faţa ochilor mei şi nimic nu avea să mă împiedice în privinţa alegerilor mele. Visul nostru, cândva frumos, era pe cale să se încheie. Voiam să renunţ şi să îmi urmez singur calea, departe de ei şi de mărșălăniile lor dezgustătoare. Plecarea mea avea să facă un bine tuturor, cu siguranţă.

          Am urcat pe scenă adoptând aceeaşi postură arogantă ce mă urmărise pe tot parcursul acelui segment de turneu. Publicul era entuziasmat, la fel şi Thomas. În schimb, eu eram gol pe dinăuntru şi aşteptam ca totul să se termine.

          Când piesa favorită a lui Thomas se ivi în playlist, am fost nevoit să mă ridic de la pian şi să îmi iau chitara. I-am observat emoţia pe chip colegului meu, dar atât. Am păstrat distanţa până aproape de finalul melodiei, când Thomas, efectiv căzu la pământ, în genunchi, ţinându-şi chipul acoperit cu palmele. Plângea. Iar publicul era în extaz, incapabil să perceapă, de fapt, suferinţa ce o ascundea. Doar atunci m-am apropiat de el şi i-am şoptit să se ridice. Stângaci, mă ascultă, şi se ridică la nivelul meu. Avea chipul brăzdat de lacrimi şi nu am putut decât să mă apropii şi să îmi lipesc fruntea de a lui, exact aşa cum o făceam pe vremuri.

          Se linişti şi am terminat piesa stând încă cu frunţile lipite. Acesta, reprezenta, de fapt, un ultim omagiu adus trupei noastre, un ultim moment pe care să ni-l amintim pentru totdeauna, căci nu mai aveam să urcăm niciodată pe aceeaşi scenă.

          Şi cred că şi el ştia asta. 

----------------------------------------------------------------------------------------------

Bună tuturor! Capitolul din perspectiva lui Aiden pare sfâșietor. Probabil e. Dar sper să vă placă. Ce părere aveți? Ce credeți că va face Aiden? 

Mulțumesc, de asemenea, pentru comentarii și toată susținerea voastră asupra acestei lucrări. Mulțumesc și pentru cele 3000+ citiri și toate voturile. Sunteți minunați! 

Irina x