El e demonul meu /Terminata/

24.Mama a aflat

Atmosfera minunată ce mă distrăgea de la foame,  fost întreruptă de mama ce bătea la uşă.

-Jane, Erik, trebuie să discutăm.Coborâţi în  2 minute jos, sau intru eu în cameră acum.-a spus mama furioasă.

-Nu intra,am spus, agitată, sărind din pat. 

Atât îmi mai trebuia,să afle mama de asta  şi eram moartă,ceea ce probabil e mult mai bine decât să ucid oameni nevinovaţi. Acel sentiment că am ucis persoane nevinovate mă distruge, mă face să vreau să mă sinucid, dar iubesc,iar asta mă ţine  în viaţă.

Erik mă ţine în viaţă.El este motivul pentru care încerc să mă abţin,el este motivul pentru care sunt ceea ce sunt şi motivul meu de a zâmbi.El este bun, dar rău când trebuie,este protector. El este demonul meu si numai al meu.

Ne-am înbrăcat repede şi am coborât în bucătărie unde ne aştepta mama.

Îl ţineam pe Erik de mână,extrem de strâns.Îmi era frică de mama.Nu ştiu despre ce vrea să discutăm, dar avea acea faţă nervoasă.

Cine ştie ce vrea să ne spună, ce a descoperit.

-Jane, mă doare,a spus Erik, arătând spre mână. 

-Îmi  cer scuze,dar parcă erai puternic,i-am şoptit la ureche.

-Sunt,dar momentan ai multă forţă pentru că te-ai hrănit cu sânge uman,mi-a soptit încet.

-Care dintre voi a fost? a întrebat mama, apropiindu-se de noi.

-Unde?Ce s-a întâmplat? am întrebat curioasă.

-Jane,cred că tu ai fost,mi-a spus mama, apropiindu-se de mine.

-Ce am făcut? 

-Ai ucis persoane,a spus mama privindu-mă în ochi. Crezi că poţi face asta când doreşti tu? SUnt persoane nevinovate. Erik se poate abţine, tu de ce nu poţi?

-Mama, nu înţelegi, îmi ard intestinele atunci când îmi e foame.Nu mă pot abţine. Nu e vina mea, am spus cu lacrimi în ochi.

-Ba da. E numai vina ta, a spus mama, trăgându-mi o palmă. Te întorci în tabără, într-o tabără pentru vampiri unde vei învăţa cum să te controlezi.

-Ba nu! Voi m-aţi creat. Eu nu am vrut să fiu aşa.

I-am dat drumul lui Erik şi am fugit pe scări. Nu simţeam palma pe care mi-a dat-o mama, dar simţeam durerea din suflet. Ei m-au creat. Eu nu am vrut să fiu un monstru.

M-am închis în camera mea şi am început să plâng. Simţeam fiecare  lacrimă udă, cum se scurge pe obrazul meu rosu. Stăteam pe podeaua încinsă de soare şi priveam patul deranjat. 

Fereastra era deschisă, iar soarele pătrundea în camera mea blestemată. 

Aş vrea să se termine durerea asta, să am o viaţă normală, dar nu se poate. Nu vreau să plec în altă tabără. Vreau să stau cu Erik. Nu vreau să mă părăsească. Nu sunt capabilă să strau singură în tabără fără el. 

M-am ridicat şi m-am îndreptat spre fereastră, pregătindu-mă să ies pe acolo, dar mi-a ieşit în cale el.

-Unde crezi că  pleci? M-a întrebat, venind spre mine.

-Nu vreau să mă părăseşti, am spus plângând.

S-a apropiat de mine şi m-a îmbrăţişat, sărutându-mă pe frunte.

-Nu voi face asta şi te implor nu mai plânge,mi-a spus ridicându-mi bărbia şi ştergându-mi lacrimiile.

-Dar tabăra aceea? 

-Voi veni cu tine,promit!

Altă tabără! Sper doar să reuşesc să scap repede de acolo.

Mă întreb cum voi rezista printre alţi vampiri mai puternici, şi cum vor reuşi să ne facă să nu mai bem sânge uman.

-Nu las pe nimeni să îţi  facă rău, te iubesc prea mult. - mi-a spus Erik, sărutându-mă.

-Fă-ţi bagajele, mi-a spus mama, întrând în cameră. Erik, las-o singură.

-Nu! Erik nu pleacă de lângă mine, am spus nervoasă.

-Nu credeam că eşti capabilă de asta, tu care aveai milă de fiecare persoană şi nu puteai omorî nici o muscă, acum omori persoane cu sânge rece. 

-Poţi fi surpinsă de ce sunt capabili  unii oameni. 

Imi cer scuze ca a durat atat sa pun next, dar am avut teze si restul! Sper ca v-a placut! Astept pareri ! Va pup! :*