El e demonul meu /Terminata/

16.L-am pierdut.

Imposibil! Nu mi se poate întâmpla asta chiar mie.Cum să mă mut aici? Nu aş putea dormi,m-aş simţi păzită în permanenţă,nu aş avea intimitate,nu aş putea să plec când vreau şi ar trebui să dau raportul mereu.

Urăsc să mă controleze cineva,chiar daca acel cineva este el,nu suport găndul că nu pot  face ce vreau.Înca de când  am venit aici mă simt captivă,ca şi cum aş fii într-o cuşcă din care nu pot ieşi fără să suport consecinţele,şi pentru care părinţii mei au plătit să stau aici, în cele mai "bune" condiţii.

Tot ceea ce îmi place aici, este patul.Este mult mai  moale decât al meu,iar perna miroase a parfumul lui.Parfumul acela pe care îl simt atunci când  îl înbrăţişez,când îl simt aproape,parfumul ce mă înebuneşte de fiecare dată când se apropie de mine.Mirosul ce mă face să vreau să sar pe el  şi sa îl sărut de parcă ar fi ultimul lucru  pe care l-aş  face în viaţa asta.

Mă întorc pe o parte,învelindu-mă mai bine,îmi aşez perna bine sub cap,începand să butonez haotic telefonul.A trecut ceva  timp de când nu am mai întrat să văd pozele din telefon.Îmi amintesc de ziua aceea în care totul s-a schimbat,ziua în care am devenit nepăsătoare şi ciudată,ziua în  care l-am pirdut.

                                                                   *   *

3 Noiembrie 2012. Stătam liniştită pe canapeaua mea maro şi butonam plictisită telecomanda.Nu eram hotărâtă la ce să mă uit,dar am oprit pe ştiri.Un accident,în care au murit  2 tineri.

Nu! Asta nu e  posibil! Privesc şocată maşina,aud cum şi unde s-a petrecut.Aşa ceva nu e posibil.Şoferul a murit pe loc!

Îmi amintesc perfect imaginile cum i-au scos cei de la descarcerare din maşină şi ştiu perfect cum arăta el înainte.Era cel mai bun prieten al meu,iar acum nu mai este deloc.

Lacrimile mi-au inundat faţa,iar ochii au început să mă usture.Inima îmi bătea extrem de tare,iar mâinile îmi tremurau.Nu eram capabilă nici să vorbesc,mă gândeam doar că e o glumă,o glumă proastă,că el doarme,că râde de mine,de toţi,că se va trezi şi  mă va striga.

Gândurile umblau de colo-colo,mă gândeam la ultimele cuvinte pe care mi le-a rostit,la ultima conversaţie avută,la ultimul  gest făcut ,la fapul că nu îi voi mai auzi glasul niciodată,că nu îl voi mai vedea niciodată,iar gândul că nu mai este mă face să plâng,să  trântesc tot ce este în jurul  meu şi să îmi acopăr faţa,doar ca să nu vadă lumea cât de slabă sunt.

În fiecare zi la  şcoala eram diferită.Nu mai eram fata ce râdea mereu şi te făcea fericit,eram fata ce mereu era cu privirea în pământ şi tristă.Fata ce era mereu întrebată de ce e supărată,fata ce nu  mai zâmbea nici forţat,fata ce recitea conversaţii şi plângea,iar fata ce a fost odata,acum e îngropată în tristete şi indiferentă.

                                                                          * *

Din acea zi eu m-am schimbat,nu mai sunt veselă mereu.Acum după un an mai zâmbesc,mai râd câtepdată,dar în sufletul meu încă este durerea provocată de acea zi,iar când privesc fotografiile cu noi,nu îmi pot stăpânii lacrimile.

Am închis telefonul,iar o lacrimă mi-a curs pe obraz,atingând perna."Stăpâneşte-te!",îmi spunem în mintea mea,dar nu eram capabilă.

Sper doar să nu mă vadă Erik aşa,pentru că nu vreau să ştie că sunt fata sensibilă ce adoarme  noaptea plângând şi căreia îi este frică de întuneric,frică de umbrele ce par a fi demoni,frică de necunoscut.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Îmi cer scuze că acest capitol nu a avut acţiunea cu care v-am obişnuit,doar că partea cu accidentul este reală si s-a întâmplat acum câteva zile,mai exact pe 3.Sper că v-a  plăcut cât de cât capitolul.Aştept părerile vostre! Multumesc!