El e demonul meu /Terminata/

29.Nu îmi pare rău că te iubesc!

Mi-am ridicat corpul ce acum avea destulă energie, încât mă puteam ţine pe picioare, însă durerea nu dispăruse, ba chiar o puteam simţi mai tare, pentru că îmi dezamorsisem corpul. Ce e în neregulă cu mine? Înainte nu era aşa, nu lăcrimam cu sânge, iar în legătură cu luna, hmm, ciudat, credeam că vampirii se tem de soare.

Mă îndreptam uşor spre Erik ce mă aştepta cu mâna întinsă, ajutându-mă să sar peste cadavrul ce zăcea în faţa mea, secat de sânge. Mâinile şi picioarele mă usturau, simţind aerul rece în rănile ce le aveam. În gândul meu era numai dorinţa de a ajunge acasă. Vroiam explicaţii, să ştiu de ce am fost trimisă aici unde practic, m-au măcelărit. 

I-am prins mana rece, strângând-o cu putere şi sprijinindu-mă pe ea, sărind pe parcea acealantă a cadavrului. Am respirat adânc, privind în spate şi observând că mi-am încălcat cuvântul, promisiunea, am oftat, atingându-mi buzele ce încă erau îmbibate în sânge. Mi-am spus că nimeni nu merită asta, dar m-am înşelat. Acum după ce am gustat iar sângele uman ştiam că pot omorî orice persoană care mă făcea să sufăr, pentru că nu vreau ca lumea sau propria mamă să mă mai creadă o laşă. 

Eram în braţele lui acum, simţindu-mă în siguranţă. Mâinile sale îmi atingeau spatele uşor conducându-mă spre maşina parcată la ieşirea din "tabără". Ne îndreptam spre maşină mergând normal, nu  aveam de ce să ne grăbim, avem secole în faţă, şi parcă doream să îi dau mamei mele mai mult timp pentru a respira, zâmbi, merge, trăi, pentru că sunt capabilă să îi frâng gâtul în  orice moment, dar mai întâi explicaţii.

Erik mi-a deschis uşa, ajutându-mă să intru, iar în secunda următoare se afla lângă mine, privindu-mă serios. Mâna sa mi-a atins piciorul, iar ochii săi m-au străpuns, având o privire prea seriosă pentru el.

- Eşti ok? m-a întrebat, mutându-şi apoi privirea către drum şi pornind maşina. Am început să respir încet şi să vorbesc într-una, fără să fac pauze pentru a respira.

-Nu, nu sunt! Am fost trimisă de mama mea, femeia care se presupune că ar trebui să mă iubească, să mă ocrotească, într-o tabără, pentru că era pur şi simplu îngrijorată că voi fi un om prea normal, astfel te-a pus pe tine să mă urmăreşti sau ceva, speriindu-mă şi  având coşmaruri. După ce m-ai făcut să mă îndrăgostesc de tine, m-ai transformat în ceea ce sunt acum, un monstru, cu chip de înger. După ce mi-am ucis cea mai bună prietenă şi singura de altfel, am reuşit să scap de acolo, fugind acasă, unde credeam că mă va aştepta  mama cu braţele deschise, dar ea era îngrijorată mai mult dacă ştiu că ai fost pus de ea să stai cu mine. Atunci am început să mă îndoiesc de tine, crezând că stăteai  doar din datorie, fiind iubitul meu, pentru că te plătea mama. Apoi ai devenit îngrijorat pentru că am mai ucis persoane, iar asta a ajuns la urechile mamei mele, şi ştiu că nu de la tine, dar m-a trimis aici în loc să vorbească cu mine, să mă înţeleagă. Am ajuns aici, unde mi-ai demonstrat că mă iubeşti, pentru că ai stat cu mine, când am fost supusă la lucruri pe care numai un dement le poate concepe, tortută pe care nici cel mai rău om de pe pământ nu o merită. Mi-au crestat pielea, Erik, m-au ars, m-au închis într-un sertar şi nu vreau să ştiu ce urma. Tot ce vreau să ştiu este dacă mama ştia ce voi păţii aici, iar în funcţie de răspunsul ei îşi va primii răsplata, am spus printre suspine, lăcrimând şi respirând oboşită, vrând să mai spun ceva, dar am fost întruptă de Erik ce mă privea ciudat.

- Opreşte-te din vorbit ! A spus strâmbându-se la mine, încercând să mă facă să devin fata ce eram înainte. Nu tăcută, dar miloasă şi oarecum liniştită, însă Jane cea veche a dispărut,  pentru că prea multă lume şi-a bătut joc de ea.

-Promite-mi că nu o vei răni, a adăugat oprind maşina în faţa casei mele. Nu puteam promite, pentru că mi-aş fi încălcat promisiunea, ala că am dat din umeri pur şi simplu deschizând uşa. 

Ne îndreptam spre întrare,  când mâna lui mi-a prins umărul trăgându-mă în spate şi privindu-mă, lipindu-mă de peretele casei.

-Ştii că te iubesc! Te rog nu mai plange! mi-a spus ştergându-mi lacrimile şi sărutându-mă uşor. 

- Te iubesc! am spus răspunzându-i la sărutul ce mă făcea să îmi aduc aminte de primul sărut, acela din cabană, când eram extrem de nervoasă  pentru că trebuia să stau cu el, iar el mi-a alinat suferinţa, calmându-mă. Vreau clipele acelea înapoi. 

-Îmi pare rău că sunt impulsivă. Cred că urăşti faptul că trebuie să mă suporţi şi că te-ai îndrăgostit de mine, am spus printre lacrimile ce şi-au făcur iar apariţia.

-Nu îmi pare rău că te iubesc, că m-am îndrăgostit de tine. Te iubesc şi te-aş iubii încă 1000 de ani, ceea ce sigur o voi face pentru că în fiecare clipă mă îndrăgostesc mai tare de tine, Jane! a spus mângâindu-mi obraji umezi.

Nu stiu daca sunt greseli, voi verifica mai tarziu.

Deci baaam! *capitol nou* Cum vi se pare?  Stiu ca este scurt, dar mi-a fost extrem de lene sa scriu! Scuzeee! :(