Volumul III: Salvează-mă (FINALIZATĂ)

Capitolul 17 - Trebuie s-o salvez!

Capitolul 17 - Trebuie s-o salvez

✽

JOSEPH

- Joseph, Joseph! am auzit ţipetele disperate a Nataliei.

Corpul mi s-a pietrificat când i-am auzit tonul spart, disperat şi frica din el.

- Joseph, ajută-mă!

Mă luptam între a închide sau a continua să ascult ceea ce se întâmplat, însă aveam nevoie să anunţ poliţia, altfel Natalie ar fi ajuns moartă. Într-un final, cu durere în suflet, am închis apelul. Mi-am sprijinit capul de volanul maşinii. Aveam ore întregi de când o căutam şi nu reuşisem să o găsesc. Am mers în fiecare loc în care am crezut că aş fi putut s-o făsesc, dar cum aveam s-o fac? Eram singur că David fusese în spatele dispariţiei Carlei şi de aceea Natalie era acum în pericol. Îmi jucam propriul cap şi sigur aveam să mi-l pierd, dar era un nenorocit. Cum a putut să se joace cu Natalie şi Carla? Aveam să-l omor când dădeam ochii cu el. Am strâns cu putere volanul, până în momentul în care buricele degetelor au început să se albească din cauza presiunii.

Chiar în acel moment, telefonul mi-a vibrat în cealaltă mână semn că primisem un mesaj. Era a Nataliei şi sigur îl trimisese înainte ca David să-i distrugă telefonul. Am deschis mesajul şi printr-o minune era locaţia lor, locul în care era Natalie. M-a ajutat să o găsesc, şi-a pus viaţa în pericol pentr a îmi spune unde era. Nu puteam să permit să o mai rănească, trebuia să ajung acolo înainte să o omoare!

Locul era în nordul Madridul, la aproximativ o oră de unde mă aflam. Prea mult timp... Am încercat să mă gândesc, dar nu îmi puteam permite să mai pierd şi mai mult. Am pus maşina în mişcare şi între timp a sunat la numărul de urgenţe. Mi-au spus că aveau să ajungă înainte mea acolo, căci trimiteau ambulanţe şi poliţie de la departamentele şi spitalele cele mai apropiate.

Din cauza vitezei exagerat de mare, la ieşirea din Madrid, m-a oprit poliţia.

- Domnule, ştiţi cu ce viteză mergeţi?

- Domnule agent, au răpit-o pe logodnica mea... trebuie să mă duc după ea, i-am spus cu gâtul uscat.

- E scuza cea mai ridicolă pe care am auzit-o în toţi anii mei de poliţist, a spus râzând.

- Nu e o scuză! am zis lovind volanul. Vă spun adevărul! Soţul ei a răpit-o şi dacă nu ajung cât mai devreme, o s-o omoare... sunaţi la urgenţe şi întrebaţi. Am sunat şi eu acum zece minute, i-am spus, iar disperarea se citi în tonul vocii mele.

Acesta s-a îndepărtat spre maşină şi l-am văzut cum cerea informaţii prin staţia radio din autovehicol. După câteva secunde, s-a reîntors la mine.

- Îmi pare rău că n-am avut încredere în dumneavoastră. Mergem într-acolo. Vă rog să vă menţineţi în urma noastră, a spus, iar apoi s-a urcat în maşină, mergând în faţa mea.

În drum spre Natalie, am observat o maşină mergând la cea mai mare viteză, nu am putut să văd prea bine cine era, dar aş fi putut jura că era David. Fără să mă gândesc de două ori, am sunat iarăşi, dându-le datele autovehicului pentru a-l urmări. Dacă era David, avea să mi-o plătească scump.

După câteva minute, am ajuns unde era Natalie, iar eu am oprit maşina, coborând din ea şi mergând spre intrare. În grădină erau trei maşini de poliţie şi o ambulanţă. Beculeţele de culoare albastră şi roşie iluminau întregul perimetru. Am intrat fugind în casă, iar uşa fusese spartă de către echipajele de poliţie. Era o baltă enormă de sânge.