End ~ A Year To Live? // z.m. PAUZĂ

Chapter 3 - Evol & Zayn

Chapter three - Evol & Zayn

Da. Ma aflu unde nu imi doream niciodata sa ajung, sau doar o data in viata sa ajung. Doar o data, atunci ca as da nastere pruncului meu. Dar destinul mi-a rezervat altceva. Stau intinsa pe un pat de spital ruginit, si la fiecare miscare scotand un sunet de avertizare ca in orice moment ar putea ceda. Simt ca am innebunit, si e si normal. Oricine ar innebunii daca ar sta ca mine o luna in spital. Asta se intampla cand sunt neindemanatica si las razultatele analizelor la inveala si mama le gaseste. Apoi sa mi se tina o predica de ambii parinti cum ca n-ar fi trebuit sa le ascund acest lucru. Dar a trecut, asta nu ma mai supara acum. Ce ma doare este ca tata a trebuit sa se imprumute de bani la un om periculos. Acum tata are la dispozitie sase luni sa faca rost de suma dubla de bani. Tocmai ce "salvasem" o persoana de la moarte, tot din acest motiv, si acum eu ma aflu in situatia asta.

Imi plimb privirea plictisita pe la fiecare pacient din salon si vad pe fetele fiecaruia tristete. Eram constienta ca fiecare pacient din acest salor are un necaz, doar cei saraci erau pusi la loc comun. Iar cei bogati? Hm, isi luau camera personala. Asta e, cum toti s-au obisnuit cu aceasta neindreptatire, si eu ar trebuii sa ma obisnuiesc. Problema este ca nu vreau, vreau ca raul sa fie distrus de bine. Ies din transa si-mi intorc privirea spre scaunul de langa mine pe care il simt ocupat. Mama sta in mana cu o foaie si cu privirea atintita spre continutul foii. Imi intind usor mana tramurata pentru a i-o atinge pe a ei. Isi ridica privirea spre mine si zambeste clipind de cateva ori, incearca sa alunge lacrimile.

- Acum totul o sa... o sa fie bine. Spune soptit si tremurat.

Desi am avut o interventie la plamani unde zace boala, stiu din ce m-am interesat ca nu are leac. Ma doare ca au trebuit ai mei parinti sa cheltuiasca atatia bani pe mine si doar pentru a incetinii sfarsitul meu.

- Cat mai am de trait? Am intrebat-o cu o teama mai mare de cat m-as fi asteptat.

Nu-mi raspunde, privirea ii este lasata in jos, dar observ cum pe obraz ii aluneca o lacrima. Strange usor in mana stanga rezultatele, si desi gesturile ei ma sperie, zambesc subtil si ma intindu dupa foie. Cand imi asez foia in fata ochilor, respir adanc si o privresc din nou pe mama ce ma priveste si ea acum cu obrajii inundati de lacrimi. Ii zambesc sincer si ma concentrez pe bucata de hartie patata de cerneala neagra.

- Mmm.... Imi plimbam privirea pe toata foaia ne stiind unde sa ma concentrez. Doisprezece luni...Incruntata o iau inapoi pe propozitia care se termina cu acel termen, pentru a intelege totul. Mai am un an. Ridic capul din poala spre mama care isi tine mana la gura pentu a oprii sughiturile, desi vreau si eu sa plang, ii zambesc ca sa-i arat ca nu ma sperie nimic.

O luna in spital, e destul de mult pentru o persoana tanare. Dar sunt bucuroasa ca azi, acum, voi fi externata. Cu mama care ma tine aproape de ea langa usa sptitalului asteptam ca tata sa termine completarea foilor de externare. In spital era putin racoare, dar eu deja simteam ca ma sufoc. Am indeamnat-o pe mama sa iasa cu mine si sa-l asteptam afara pe tata. Aerul de afara era mult mai placul de cat cel inchis din spital si racorit cu aere conditionate. Desi afara era deja decembrie si stratul de zapada era asternut, eu nu simteam frigul, pentru mine era perfect asa. Mama mi-a asezat peste umeri geaca, dar pentru a nu o supara am pastrat-o. Simt o mana pe spate si imi intorc privirea odata cu mama. Tata statea in spatele nostru, impachetand o foaie.

- Am ceva bani din cei pusi deoparte, deci cred ca putem sa mergem cu un taxi. Nu o putem obosii prea mult pe copila noastra. Spuse tata deja ajutandu-ma sa ma misc spre un taxi.