End ~ A Year To Live? // z.m. PAUZĂ

Chapter 17 - Zayn

                                                  Chapter seventeen     -     Zayn

     Un suflet nu poate duce atatea socuri si astfel multi ajung sa aibe parul alb, sa sufere de un infarct la inima, sa aibe paralizie cerebrala si multe altele. Dar se pare ca eu nu ajung la nici una din acestea. De ce? Cat sa mai primesc? Chiar daca nimeni nu ma crede, eu stiu ca a fost un soc sa imi vad familia aproape arsa si neinsufletita. Chiar daca acum sunt asa, inca mai duc cu mine durerea trecutului, pentru ca niciodata nu va disparea. Va fi acolo pentru totdeauna chiar daca voi mai avea parte de suferinta. Sa o mai pierd si pe ea, ar fi un plus pedepsei mele, desi nu stiu ce am putut face atat de rau de mic copil incat sa sufar in felul asta acum . Poate imi era deja scris undeva in frunte ca voi ajunge in aceasta postura. Sa o mor si sa inspaimant lumea. Imi place puterea, statutul, respectul, dar toate astea dupa usa apartamentului meu. Aici intre acesti pereti se ascunde vechiul Zayn. Ea nu intelege ca acum cand stiu de existenta ei si recunosc ca m-am indragostit de ea, trebuie sa o salvez. O vreau langa mine, chiar o vreau. Vreau sa o am pentru tot restul vietii mele. Sa o salvez, sa o ajut sa isi termine studiile, sa o fac sotie, mama si chiar bunica. Ea bunica si eu bunic. Hm, pana la ea mintea mea gandea doar la prezent. Traiesteti viata. Acum cu ea in viata mea, o voi traii cu mai multa grija. Daca cineva mi-ar fi spus cu trei luni in urma ca ma voi indragostii de o fata bolnava si pe moarte, probabil as fi ras si i-as fi dat cu o sticla de bere in cap. Si totusi uite-ma aici, in casa mea cu ea si incercand sa ne cunoastem. Ma simt ciudat, o data fug eu dupa ea sa o apropii de mine si dupa ea fuge dupa mine sa ma tine pe loc langa ea. Sa dam start actiunii ce urmeaza...

     Stau incremenit si astept ca in orice secunda un bolovan sa imi cada in cap. Si probabil l-as primii din plin, deoarece acum corpul meu nu se mai conecteaza la creier. Circuitele din capul meu ignora orice incerc sa fac, acum incercand sa inteleg ce tocmai a spus fiinta din spatele meu. Zayn, te iubesc! Te iubesc...Unde am mai auzit eu asta? Si cand? Oh da, la mama. Ea a fost ultima persoana ce mi-a spus ca ma iubeste mult. Asta in ziua in care am pierdut-o. Imi amintesc cum imi punea in spate ghiozdanul si m-a intors cu fata spre ea, apoi asezandu-se in genunchi in fata mea si privindu-ma atent mi-a spus "Zayn, sa fi atent la profesoara si sa nu uiti ca mami te iubeste mult."  Mami te iubeste mult. Oare o mai face si acum dupa ce am devenit un om rau? Imi scutur capul si cu miscari tremurate, imi duc degetele la frunte. Sudoare chiar imi da o senzatie de rece. Ma intorc ametit spre fata ce asteapta sa spun ceva si cand ochii mei fac contact cu ai sai, ma simt lovit de un deja-vu. Corpul meu e lipsit de orice putere. In acest moment am nevoie de putere sa continui sa o privesc in ochi. Imi cobor fata spre podea si incerc sa cred ca ea nu a spus asta. Nu a spus asta. Nu trebuie sa o spuna. Inghit in sec si pasesc spre ea. Frica imi strabate sire spinari si aproape ca ma sufoc gandindu-ma ca mama mi-a spus acelasi lucru in ziua aceea si spre seara mi-a fost luata cu tot cu tata si surorile mele. Nu vreau sa imi spuna si Evol acelasi lucru si sa ma trezesc fara ea.

- Ce ai spus? Vocea mea e serioasa si nu stiu cum o mai pot tine asa.

O iubesc si eu. Si inca foarte mult. Nu mi-ar ajunge cuvintele sa ii spun cat o iubesc. Dar inca nu pot. Inca mi-e frica si pentru asta ea trebuie sa ma ajute. Nu stiu daca intelege sau o va face vreodata, dar eu o sa astept ajutorul ei. Imi ridic privirea spre ea si pot citii pe fata ei foarte usor ca e speriata.

- Eu...a fost din gresala. Gresala. Te-am oprit sa iti spun ca... De ce se balbaie? De ce am impresia ca vrea sa planga?.. promit sa te ascult si nu te voi mai supara.