Pierduta-n file

Telefonul. Copilărie. Generația asta. Eu.

- Ajunge, îti iau telefonul și nu îl mai vezi.

Aceasta propoziție mă condamnă. Poate nu la închisoare propriu, dar la ceva mult mai rău, la depresie.

Mai mult ca sigur dacă telefonul meu ar pleca de la mine aș ajunge intr-un hal groaznic.

Da, îmi pare rău pentru asta. Îmi pare rău când văd ce am ajuns eu, ce am ajuns noi, această generație.

Dar, nu este doar vina noastră, dacă ne nașteam cu cativa ani mai devreme aveam acea copilărie de care ne tot povestesc părintii. Nu conta că nu ai rujul închis și arati precum o vrăjitoare, nu conta ce telefon ai și câte like-uri pe Facebook sau inimioare pe Instagram. Nu în asta se măsura popularitatea, ei nu făceau un concurs în care e mai popular sau bogat, concursul era care câștiga mai multe jocuri, sau poate cine avea imaginația mai vastă și le spunea povești. Nimeni nu te judeca după haine, că nu le ai de la o firmă și nu costă milioane.

Uneori mi-aș fi dorit să trăiesc atunci, aș fi fost altcumva acum. Nu fata cu prietene virtuale, nu cea care intră în depresie fără telefon și își dorește moartea.

Dar nu doar noi ne-am creat așa, cei ce au grijă de noi, și ei au o mare parte din vină. Da, sunt de acord că fiecare are personalitatea proprie și un temperament diferit. Dar încă de mici acum, copiilor le sunt puse tablete și telefoane performante în manute. Nu, copii nu de asta au nevoie. Ei nu știu să facă diferenta intre bine și rău, dar tu, ca adult, ca părinte, o poti face. Dar se pare că alegi ca și copilul tău să fie un robot controlat de tehnologie.

Crește și apoi îi iei ultimul model de telefon, tableta, laptop, imprimanta, ultimul răcnet  de PlayStation, să nu se facă de râs la colegi, la prieteni. Apoi după ceva timp, începi să dai cu reproșuri, că stă numai în casă, că stă cu ochii în ecrane și își strică vederea, că nu te bagă în seamă.

Și atunci, eu poate am doar 15 ani, da te întreb, cine este de vină?

Nu noi, copii, ci voi, adulții responsabili se pare. Nu, nu visăm soarele și luna să ni le aduceți în palmă, dar ne dorim să vă avem alături. Și nu atunci când considerati voi că aveți timp, am auzit că job-ul de părinte este unul cu normă întreaga, 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, nu iti poti lua pauza. Dar se pare că nu înțelegeți asta. Sunt atât de putini părinti apropiati cu adevărat de copii. Dar, toti meritam asta nu doar unii. Pe noi nu ne tine tehnologia în brațe, și nu ea e spune "noapte buna". Dar, se pare că nici voi nu o faceti, așa că, după cum noi, copii, adolescentii suntem diferiți, așa ne-am și găsit metode de a ne dovedi că suntem importanti.

Pentru mine, scăparea mea de realitate este Wattpad-ul, locul unde îmi dovedesc că însemn ceva și contez pentru cineva și ceva. Dar, mai important de orice mi-am găsit o persoană care mă înțelege,mă sfătuiește și ajută. Am învatat cu ajutorul ei că nu distanta contează atunci când iti dorești cu adevărat ceva, că o prietenie chiar și în fașă încă, te poate schimba. Că a avea un umăr pe care să plângi și o persoana ce te admiră și încurajează este benefic oricui. Că avem nevoie de cineva interesat lângă noi. Că oricât de singuratic ai fi, mereu va fi cineva ce te va înțelege. Că gradul tău de nebunie se potrivește perfect cu al altcuiva. Multe cuvinte mari pentru o prietenie la distanta, multi vor spune că indrug verzi și uscate. Dar nu, eu cred tot ce spun, eu știu că ce spun este adevărat. Nu, nu sunt cineva important să mă asculți, mai importanta este inima ta, te rog doar să o asculți pe ea, știe mai bine.

Acum, dragi adulti, ati înțeles că voi ne condamnati.

De la ce am pornit și la ce am ajuns. Am deraiat mult de la subiect, dar nici că se putea ceva mai bine.
O alta noapte în care îmi sunt alături cuvintele, telefonul și atât.

Mama, te rog înțelege ce înseamnă telefonul pentru mine. Nu îmi lua asta. Nu mă lăsa în realitate cu totul, nu sunt adult și vreau să profit de această perioadă frumoasă. Și da, dacă telefonul este modul meu de a simți că trăiesc nu îmi lua clipa de fericire și o distruge, nu mă lăsa te rog în lumea alb-negru.

E singurul mod de a respira și a simți viata, acest ecran colorat.

Poate nu mai sunt fetita de multi ani care primea un telefon cu clapeta roz, acum sunt adolescenta cu un telefon normal ce îi tine visele. Nu îmi imaginam când am luat în mână primul telefon că totul se v-a schimba în modul asta. Îmi amintesc acel moment, cum tata m-a dus pe bicicleta pana la magazin, am intrat și tot el a fost cel ce mi-a arătat un telefon negru, nu mi-a plăcut, eram eu și nu voiam nimic banal și negru atunci. Apoi acea doamna ce ne-a ajutat a spus ca are același model pe roz și alb, a fost al meu, din prima clipă. Îmi amintesc că aveam un singur joc pe el, ceva cu roboti, eram încă mica, și chiar dacă știam citi nu mai tin minte numele. Dar îl tin minte pe el, jocul la care nu puteam sa trec mai departe decât dacă îl cumpărăm, și primul meu telefon.

Îmi pare rău că am crescut, iar telefonul cu clapeta a devenit touch-screen, dar tot roz și doar puțin mai mare, avea doar 3 jocuri, dintre care doar unul îl puteai juca. Apoi telefon mai mare puțin, de data asta alb complet și cu șansa de a instala orice, acolo am descoperit Wattpad-ul. Apoi a venit Capacitatea, liceul, iar dorințele copilei sau schimbat, de data asta voia telefon auriu, precum o regină, dar nu a găsit, așa că, același model, dar pe negru îl are în mână acum. Pe o aplicație de pe el își scrie viată, meditează la trecut, și își imaginează viitorul.

Doar un telefon subțire și mare e locul ei de refugiu, o adunătură de circuite e tot ce înseamnă ea, te rog nu îi lua asta copilei ce a crescut. Poate crezi ca îi va fi mai bine, dar încetul cu încetul vei vedea cum va începe să se distrugă singură. Măcar cât ea mai este lângă tine incearca sa o lași să își exprime sentimentele așa.