Pierduta-n file

Oamenii

- De ce ești așa?

- Cum sunt?

- Închisă, rece, distanta de tot.

- Ar trebui sa fiu altcumva?

- Da, ai putea sa fii mult mai mult. De ce nu alegi asta. Ai putea ajuta oamenii...

- Oamenii, ha, drăguțo, nu mă înțelege greșit, dar oamenii sunt cei ce m-au adus aici. Vrei să îți spun o poveste?

- Sigur.

- A fost odată, o fetiță blondă cu ochii albaștri, era mica, era pura, era fericită și poate blestemul ei cel mai mare a fost că iubea oamenii. Îi iubea atât de mult, incat ar fi făcut orice pentru a-i salva.
Când a mai crescut puțin, vedea în jur prieteni, și ea și-a dat seama că nu avea așa ceva. Așa că, într-o zi la școală, și-a pus sufletul în palmele unei fete de aceeași vârstă. Crezi că prieteniile din școală durează veșnic, nu?
Peste puțin timp, fata a plecat. Dar, a fost singura, precum mai târziu și-a dat seama, ce i-a păstrat sufletul intact. Apoi a încercat cu o alta, deja crescuse, iar fata aceea a început să profite de ea, note mari la lucrari, teme, chestii minore, dar pe zi ce trecea totul creștea, până când a explodat. Nu și-au mai vorbit.
Apoi, începuse perioada in care orice om își dorește ca o altă persoană să îl iubească. Blondina și-a făcut un iubit, dar, greșeală ei cea mai mare, vorbea cu cea pe care o credea cea mai buna prietenă. Și, peste puțin timp, când ea s-a despărțit de băiat, "cea mai buna prietenă" a început să se dea la el, sa ii spună minciuni despre blondă. A fost a doua oară când sufletul i-a fost aruncat pe jos.
Apoi, liceu, a supraviețuit frumos acolo, se credea înconjurată de prieteni, până într-o zi când și-a dat seama că nu are pe nimeni. Sufletul ei nu doar că a fost aruncat pe jos, ci toată lumea l-a călcat, l-a lovit și l-a alungat. Acolo, blestemul ei a luat amploare. Atunci când iubești pe cineva ești în stare de mult, așa a fost și ea în stare să își reducă fericirea la câteva persoane. Îi numea "stâlpii de sprijin", numai că nimic nu este cum ne așteptăm, iar "casa" construita din acești stâlpi s-a dărâmat, rămânând unul singur, toată "construcția" s-a prăbușit pe sufletul ei. A simțit cum totul se duce de râpă și ea nu poate face nimic. Singurul stâlp rămas a reușit cumva să îl dărâme singură, ultima prietenie. Și atunci, in acel moment, sufletul i-a murit. Iar un om fără suflet, este un om neinteresat de ceea ce este în jur, distant cum spui tu. Acea fata a fost afectată pe vecie.

- Și de ce nu a luptat?

- Sa lupte? Pentru ce?

- Pentru ea, pentru sufletul ei.

- Pentru că, draga mea, atunci când ai obosit, și oamenii continua sa te rănească,  iar tu nu apuci sa te vindeci, atunci îți dai seama că îți fac un bine.

- Acea fata sunteți dumneavoastră?

- Poate da, poate nu. Acum du-te, bunica ta tocmai a ieșit.

- Mulțumesc, ii spune fata cu un zâmbet pe față, și îi sărută mâna bătrânei.

"Viața mea s-a dus, dar ea inca mai are o șansă", își spune femeia trecuta prin prea multe, dar cu mintea tânără.