The Battle with Heart

Cap.15

Închid cartea cu care mi-am petrecut ultimele aproximativ 5 ore si o arunc,plictisită,pe noptieră.
Nu am mai iesit din camera asta de noaptea trecuta,când am fost pe cale sa fac cea mai mare greseala din viata mea.În ritmul asta,o sa mor aici,pentru ca nu am coborât nici măcar sa-mi iau apa,am băut de la chiuveta din baie.Si nici nu am de gand sa o fac,nu vreau sa-i vad fata imbecilului de Ryan.

Ma ridic din pat si trag draperiile,camera fiind imediat luminată de culorile superbe ale apusului.Si asa,a trecut o zi.Prima zi.Din pacate,nu e si ultima,mai am doua,dar sper ca o sa supraviețuiesc.

Sunt "răpită" de frumusețea momentului "plecării soarelui la culcare",astfel ca îmi focusez toata atenția asupra acelei parti ale cerului,pierzandu-ma,totodata,si in gânduri."Ce se intampla cu mine?"
Aceasta este intrebarea la care caut cu disperare un raspuns,dar fara rezultat.

Un claxon puternic ma scoate din starea de meditatie in care intrasem,facandu-ma sa trear considerabil si dau cu mana peste micuța glastra cu flori de pe noptiera de langa mine,obiectul de sticla facandu-se bucățele,la fel ca si linistea mea de dinainte sa-l cunosc pe idiotul de Ryan,care tocmai ce a claxonat.

Si-a lăsat geamul in jos si acum îmi zambeste amuzat.De ce amuzat,numai el stie,pentru ca mie personal,îmi vine sa plâng.

-Gata,prințesă!Acum poți sa-ti faci de cap.
Îmi spune dupa ce decapoteaza masina si pleaca in viteză,acolo unde numai el stie,dar unde eu sper sa fie chiar iadul.

Mă uit la florile cazute si îl înjur in gand pe cel care a provocat asta.Saracele,au murit din cauza dobitocului asta,care nu merita nici măcar "sare in ochi".
Le ridic si le pun intr-o alta vaza,in care pun si apa,bineinteles,cu speranta ca îsi vor reveni,apoi strang cioburile de pe jos si le arunc la cos.
Ma asez pe pat si dau drumul la televizor,dar sar "ca arsa",când îmi dau seama ca Ryan chiar a plecat,iar eu am cale liberă spre evadare.

Fug din camera mai ceva ca o disperată,ținta mea fiind usa de la intrare/iesire.Odată ce scap de aici,voi putea sa rasuflu usurata si sa îmi cumpăr un bilet de avion doar dus,spre..Abu Dhabi.
Ma impiedic de covorul lung, dreptunghiular,asezat de-a lungul scărilor si cad,rostogolindu-ma pe ultimele trei trepte.Îmi dau seama ca singurul lucru pentru care as putea sa rasuflu usurata in momentul asta ar fi sa nu-mi fi rupt vreun membru de orice natura,sau sa nu fi patit ceva rau.

Ma ridic speriată si îmi pun mâna la cap,încercând sa alung amețeala ce a pus stăpânire pe mine si pe corpul meu.
Fac cativa pasi si ma sprijin cu mana stanga de o masuta superba din lemn-pe care nu am vazut-o pana acum-,pana când amețeala dispare de tot si ma îndrept,fulger,catre usă.

Zâmbesc mai mult decat fericita când pun mâna pe clanta si trag cu putere de ea,asteptând mult prea binevenita "intalnire" cu aerul de afara,dar singura intalnire care are loc este cea dintre mine si podeaua.Cad,din nou,iar de data asta îmi vine sa plâng de nervi,pentru ca nu inteleg de ce,in loc sa-mi strang lucrurile si sa "ma car" de aici,ma impiedic ca proasta si tot ce fac e sa-mi prelungesc durata de agonie.

Ma ridic si trag din nou de usa,de data asta mai hotărâtă decat prima oară,dar nimic.Usa e încuiată!Nu pot sa cred asa ceva!

-Sa te ia dracu',Ryan!De ce ai mai zis ca pot sa-mi fac de cap,când tu m-ai incuiat aici?!Tampitule!Off,il urăsc,îl urăsc!!!
Tip cat ma tin plămânii si dau câteva picioare in usa masivă,de lemn,reusind doar sa-mi provoc o alta serie de dureri fizice.

-Te urăsc si pe tine,Vanessa!Esti o proasta,o naivă si,pe deasupra,mai esti si împiedicată si buna de nimic!

Ok,asta e prea mult chiar si pentu mine.Incep sa rad ca si cum as fi nebună si clatin din cap la stânga si la dreapta,realizând ca am exagerat cu momentul meu de eliberare a tensiunii acumulate in nici măcar 24 de ore.Si cat sunt de proasta,evident.Nu a fost greu sa-mi dau seama si de asta,având in vedere ca am inceput sa ma cert cu propria persoana,cu voce tare,chiar.