Viața unei vloggerițe. (VOLUMUL 1)

Capitolul 8.

-Iadul pe pământ, mi-a răspuns strâmbând in nas.
-Te rog, nu o omorî, i-am spus.
-De ce? Maică-sa a greșit teribil, atacându-l pe șefu'. Și taică-su a ajutat-o. De ce ar mai trăi ea? Să mai strice ceva șefului? mi-a spus, în acelaș timp și întrebându-mă.
-O să o iau eu dacă mă da-ți afară de aici și o să am grijă de ea, promit, am spus sincer.

El a început să râdă cu lacrimi, punându-și o mână în șold.

-De aici, nu mai ieși, m-a asigurat.

Frica a pus stăpânire pe mine, făcându-mă din nou să nu mai pot respira și să mă blochez. Inima am simțit-o în gât, iar pentru câteva secunde, nu am mai auzit și simțit nimic.

-Te log, te l-log, s-a milogit fetița de el pentru a o lăsa în pace. Ce ai făcut cu mami și cu tati? a întrebat ținandu-și în continuare mâna la piciorul cu pricina.
-Sunt ca tine, într-o celulă. Vor merge în lagăr mâine seară, până atunci trebuie chinuiți cât mai rău, a spus cu o voce răgușită bărbatul din fața noastră.
-Eu de ce sunt aici? am întrebat nesigură pe mine.
-Fiindcă șeful te cam place. O să vină mâine să te vadă, iar dacă nu ești chiar cum crede el, ai murit, mi-a explicat.
-Și cum trebuie să fiu? am întrebat.
-Ăm, normală. Dar nu vorbești urât cu el. Nu-l jignești sau îl critici. Nu țipi la el și faci ce-ți spune. Nu trebuie să fii pusă de două ori să faci ceva. Faci din prima, mi-a spus.

Am oftat.

Ce este cu toate astea? De ce eu? Mama și tata sigur au anunțat deja poliția. Sunt sigură.

Am tușit, în timp ce a intrat un băiat șaten, cu ochii albaștrii și niște buze cărnoase. Avea niște obraji perfecți, care când a zâmbit au dezvăluit niște gropițe perfecte. Era îmbrăcat într-un tricou negru, mulat, prin care îi se vedeau niște pătrățele bine lucrate, la fel ca mușchii de la ambele brațe și de la picioare.

-Asta este Emma? a întrebat cu o voce răgușită, âtât de perfectă. Tu ești Emma? a spus aruncându-se în brațele mele.

Nu am putut să-l îndepărtez de pe corpul meu firav, dar nici să-i răspuns la îmbrățișare.

-Surioaro, iubita mea surioară, mi-a spus încet și răspicat.
-Cred că mă confunzi cu altă persoană, mi-a spus.
-Ba nu, nu ești Emma Pain? Nu ai un frate pe nume Max Pain?
-Ba da, sunt. Și am un frate, pe care îl urăsc din tot sufletul meu.

Cum nu l-aș putea urî pentru tot ce a făcut? Pentru că mi-a distrus o parte din viață.

-Dar, eu sunt Max. Max Pain.
-Nu se poate. S-a mutat in Seattle, acum 5 ani, am răspuns.
-Și tu ești în Seattle, a răspuns el.

A scos din buzunarul blugilor, o poză cu mine de când avea 13 ani, acea poză care a făcut-o înainte să plece.

*acum 5 ani*

-Surioaro, nu te voi părăsi niciodată. Nu uita că te iubesc, cum te-aș putea părăsi? Am greșit ca un prost, tâmpit, egoist și fă-mă cum vrei tu. Nu trebuia să te vând, recunosc. Am greșit. Am făcut cea mai mare greșeală a vieții mele, mi-a recunoscut, pe chipul lui citindu-se regret și milă.
-Dar, omul acela m-a bătut și-și-i mă înjura, mă lega de pat și mă biciuia. Nu-mi dădea să mănânc, nu-nu, am încercat să-mi găsesc cuvintele.
-Știu, a spus el luându-mă în brațe și încercând să mă calemeze.
-Cum ai făcut asta? am spus retrâgându-mă, luând o postură de om mare, apoi lăsând o lacrimă să se dea pe tobogan, pe obrazul meu roșu.

Nu am așteptat un răspuns nefolositor, pentru mine, astfel plecând în camera părinților.

*în prezent*

Aducându-mi aminte de acele momente crunte, am lăsat șiroaie de lacrimi să facă curse pe obrajii mei pufoși.

-Max? am întrebat nesigură. Ești un nenorocit, excroc. M-ai vandut și mi-ai ruinat viața. Încă mai am cicatrile, adânc în piele lăsate de biciul lung, din piele.

************************************

Da, da, merit și eu să fiu bătută în halul acela cu biciul fiindcă nu am mai postat. Am o idee de o carte nouă, pe care o voi publica între pauza de la cartea asta, dintre cele două volume. Asta se va întampla prin vară, cred. Până atunci o să muncesc din plin pentru cartea asta.

Lectură plăcută, cititori!