Viața unei vloggerițe. (VOLUMUL 1)

Capitolul 16.

*perspectivă Emma*

Am demarat în trombă, fugind pe lângă copacii înalți și tufișurile dese.

-Ăm, unde stai? a întrebat încercând să spargă liniștea ce începuse să urle între noi.
-Aproape de Central Park,casa este vizavi, i-am răspuns calmă ajutând-o să schimbe atmosfera dintre noi.
-Ah, nu este chiar așa de departe, mi-a răspuns afișand un zâmbet strâmb.
-Nu, am continuat. Spune-mi ceva despre tine, am spus mutandu-mi privirea de pe geamul din stanga mea.
-Păi ți-am spus că mă numesc Sabina, am 21 de ani, sunt din Italia, mai exact din Roma. Mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu lumea, viața, fusul orar, accentul și limba de aici. La început nimeni nu stătea cu mine căci nu eram și eu o NeyYork-eză. Locuiesc în prezent cu străbunica mea, fiindcă ea are nevoie de ajutor. Bătrânețea sa se observă de la o poștă, dar cel mai mult la ea îmi place că trăiește sănătos și niciodată nu se plânge de ridurile și puterea care îi dispare pe zi ce trece, mi-a povestit chicotind.
-Dar, părinții tăi? am întrebat.

Curiozitatea mea se citea de departe, iar buzele rozalii imi erau arcuite intr-un zambet cat casa de mare.

-Mama, a murit acum 15 ani. Eram o copilă și nu mi-o amintesc prea bine, sincer. Iar tata, m-a părăsit. Am avut noroc că străbunica mea m-a primit fericită de când aveam 10 ani și m-a crescut cu multă dragoste, mi-a explicat.
-Îmi pare rău, am încurajat-o când am văzut că o lacrimă dansa pe obrazul ei roșu.
-Nu este nimic. Până la urmă, săraca mama a murit salvându-mă, a recunoscut încercând să-și arcuiască buzele groase într-un zâmbet modest.
-Din ce cauză tatăl tău a decis că este mai bine fără tine? am întrebat destul de curioasă.
-Nici banii nu mai ajungeau, dar el a crezut că nu mă poate crește pe mine și pe Armina, sora mea mai mică, a răspuns.
-Armina? Unde este ea? am continuat cu interogatoriul.
-Lângă mama, nu a întârziat să apară cu scurtul răspuns.

Durerea, tristețea și spaima se simțeau în glasul său cristalin. Din ochi evadau mici soldăței transparenți, ce se luptau să cadă mai apoi pe blugii ei.

-Nu te întrista. Mereu după rău vine bine, o zi neagră, alta albă, i-am explicat cu zambetul pana la urechi.
-Să știi că ești o prietenă genială, mi-a spus. Îți mulțumesc că m-ai ascultat și nu m-ai judecat după aparențe, ci după ce se simte cu adevărat în suflet.

Am zambit din nou. Astăzi am avut o zi ciudată, care la sfârșit m-a umplut de energie că am putut ajuta pe cineva.

-Ă, aici? a întrebat după câteva clipe de tăcere Sabina.

Mașina s-a oprit brusc, eu izbindu-mă cu capul de geam.

-Încă mai lucrez la opritul mașinii, mi-a continuat printre hohote de râs.
-Eu nici nu știu să pornesc mașina, deci conduci minunat, i-am spus urmându-i gestul de a râde cu lacrimi.

Am continuat să facem câteva clipe ca descreieratele, până ce nu mai puteam respira și am renunțat.

-Vrei să vii pe la mine? am întrebat-o. Mama cred că este acasă, iar tata sigur își face griji pentru mine. Handicaptul ăla cretin, Victor o să plătească o tonă, o să vadă el, l-am înjurat cu voce tare.
-Eu, am treabă. Nu o pot lăsa pe buni singură. Te pup! a spus pupându-mi rapid ambii obraji.
-Ok, am spus bosumflandu-ma ca un copil care doreste ceva si nu primeste acel obiect.

I-am pupat si eu obrajii, am luat-o in brate si i-am spus cateva cuvinte incurajatoare.

Am deschis portiera si m-am strecurat rapid sub razele soarelui ce incalezesc tot ce prind. Am trantit usa si am fugit pana la poartă. Am tastat lungul cod, si l-am salutat pe Billy, paznicul nostru.

-Mama este acasă? l-am întrebat după ce el m-a salutat politicos.
-Nu, scumpo, a răspuns rapid.
-Nu? Dar tata? am întrebat după ce am primit un răspuns negativ.
-Nici el nu este. Teoretic cred că te caută că erau disperați când au plecat, mi-a explicat gesticulând cu ambele mâini.

******************************

Nimeni nu se aștepta la asta. Nici eu. Da, continui cartea și stați liniștiți că volumul 2 este bine păstrat.

Sper să vă placă!💛