Viața unei vloggerițe. (VOLUMUL 1)

Capitolul 21.

În câteva clipe, am realizat că este momentul să mă trezesc la realitate, si să încerc sa nu ma mai holbez la acest băiat cu păr șaten din fața mea. El zâmbea, văzând foarte clar că eu îi urlu din priviri ceva. Trăsăturile fine și delicate ale feței sale, mă făceau să zâmbesc, iar acest lucru era clar vizibil pe buzele mele rozalii.

-Nu te mai holba. Mă intimidezi, a spus sarcastic, dând jucăuș cu mâna în mine.
-Nu, nu mă holbam, am mințit cu nerușinare, deși avea dovezi foarte bune că am făcut acest lucru.
-Pe tine cum te cheamă? a întrebat zâmbind.
-Pe mine? am întrebat uitându-mă în spatele meu, la fel și în dreapta și stânga mea.
-Da, pe tine, a spus abținându-se din răsputeri să nu izbugnească într-un hohot nebunatic de râs.
-Emma. Deocamdată atât trebuie să știi, am spus reluându-mi postura serioasă.

Acum nu s-a mai putut abține și a dat drumul unui chicot, ce a durat mai puțin de o clipă.

-Vezi să nu te certe iubițica, am spus și eu sarcastică amintindu-mi că și el a făcut asta acum puțin timp.

Acum, tot chinul de a nu râde, s-a dus pe apa sâmbetei, și-a dat capul pe spate și și-a pus mâna pe burtă, astea fiind urmate de un zgomot puternic. Râsul său era așa drăguț, încât sângele mi-a urcat din nou în obraji.

Acest băiat, pe care îl cunosc de mai puțin de 30 de minute, are un efect mult prea puternic asupra mea. Este singurul băiat care m-a făcut să simt fluturași zbătându-se la mine în stomac, unicul care m-a făcut să roșesc atât de simplu.

-Of, scumpo, ești așa micuță și nu cunoști deloc această viață pe care o trăiesc eu alături de majoritatea persoanelor de aici. Și Miriam, este o fată angajată să stea lângă mine, ca să poată da bine, a spus dispărând în mulțimea de oameni.

A dispărut așa brusc, că, fluturașii din stomacul meu, defapt din întreg corpul, au luat-o la goană plângând, în acelaș timp devenind foarte triști.

Când o femeie îmbrăcată într-o rochie lungă până în pământ, care mai mult și-o târa a ieșit din baie, am intrat eu foarte repede pentru a-mi putea ascunde lacrimile și suspinele ce deja se auzeau și simțeau. M-am trântit de perete și m-am lăsat pe perete, alunecând până m-am bușit de gresia albă.

Totul este așa curat în jur. Oglinda este bine ștearsă, nici măcar o urmă pe ea, pereții sunt albi, albi ca varul, iar totul lucește. Numai suspinele mele se aud, și mai, mai să acopăr muzica ce bubuie în boxe.

*

Nici nu știu cât timp a trecut până să aud vocea mamei urlând de după ușă. Sigur plâncea fiindcă avea voce foarte tremurată, și se vedea clar asta. M-am ridicat de pe gresia rece, ce mi-a fost pat puțin timp.

M-am ridicat rapid, privindu-mă câteva clipe în oglindă. Părul îmi era în toate direcțiile, iar machiajul îmi era scurs pe toată fața. Băiatul acela cu păr șaten m-a făcut să-mi amintesc de tot. Deși este primul care m-a făcut să simt asta, totuși a mai existat cineva. Da, știu că eu mă consideram prea tânără să sufăr, a existat cândva cineva.

Mishel.

Numai numele lui m-a făcut să simt mici furnicături pe întreaga piele.

Pentru alte momente am uitat că probabil s-a format o coadă lungă până la ieșire cu femei care așteaptă la baie. Doar simplu fapt că m-am gândit la asta, m-a făcut să mă amuz foarte tare.

Am aruncat o privire sticlelor goale că zăceau pe gresie, alături de șervețelele acum murdare de farduri și ude. Am început să râd haotic, simțind parcă că cineva mi-a înfipt un cuțit foarte gros în cap. O durere apăsătoare a început să se simtă în întreg capul.

Am descuiat ușa, ieșind rapid. Mi se făcuse rău, iar amețeala m-a înconjurat. Am încercat să arunc o ultimă privire în jur, observând că petrecerea se terminase și că primele raze ale dimineții au intrat pe ferestrele înalte.

**********************************

Bună! Am reușit din nou să mă țin de program și chiar sunt mândră. Următorul capitol va venii joi, iar după joi, sâmbătă. 💜

Sper să vă placă!